Luiza Rădulescu Pintilie
Până la 80000 de gânduri ne trec prin minte în fiecare zi. Iar el, gândul, zboară cu mult, mult mai repede decât aripile păsărilor, întrecând până şi călătoria cu trei sute de mii de kilometri pe secundă a luminii şi ajungând aproape instantaneu la destinaţie. Un om trăieşte prin gând şi sunt înţelepţi care ne-au spus de mult timp că viaţa acestuia este ceea ce gândurile sale o fac să fie. Se vorbeşte mult despre puterea gândului, nu puţini fiind aceia care susţin că este cea mai mare putere din Univers. Ne putem găsi armonia, echilibrul interior și pacea în gânduri sau dimpotrivă, fiindcă mai mult de jumătate din gândurile care ne trec prin minte sunt negative. Cu gândurile noastre – bune sau rele – ne construim pe noi, dar şi lumea căreia îi aparţinem. Fiindcă lumea se află nu numai în afara noastră, ci şi în noi. Fiecare zi e, într-un fel, o viaţă mai mică şi cu fiecare dimineaţă începe tot restul vieţii noastre…
Am lansat provocarea alegerii unui gând – dintre multele gânduri ale unei zile – către personalităţi din diverse domenii, cu vârste şi preocupări diferite, din spaţii geografice şi culturale diferite, iar reacţia de apreciere şi de deschidere către o asemenea lume interioară, atât de legată însă de lumea noastră, a tuturor, anunţă o incursiune interesantă. Fiindcă gândul, spun cei care caută să-i descopere toate tainele, este ca un fel de cărare care se deschide în mintea noastră – imensul atelier în care se află toate ideile, cum toate statuile sunt deja în blocul de marmură… Adunate sub titlul “O zi, un om, un gând”, continuăm să deschidem, din acest colţ de pagină, o fereastră spre universul gândurilor…
Ioan Vulpescu
• Deputat în Parlamentul României
• Vicepreședinte al Comisiei pentru Cultură, Arte și Mijloace de Informare în Masă
• Absolvent al studiilor universitare de master în domeniul Teologiei Ortodoxe
• Fost ministru al Culturii și Identității Naționale
• Autor al volumelor „Dobra, o monografie sentimentală” şi „Din ţara în care stânga e Cârţu şi dreapta e Lăcătuş”
• Editorialist la o serie de publicaţii de cultură şi sport
Dacă ați văzut oameni care aleg filmul, în locul cărții, uneori, ei sunt spiritele învinse. Cele care refuză efortul și vor lumea simplificată. Dacă știți oameni care preferă trailerul în locul filmului, e pentru că și ei sunt oameni învinși: de PR, de spectacol, de publicitatea care ia locul produsului. Dacă ați cunoscut oameni care preferă un hastag în locul unei reclame, e pentru că, pe ei, lumea 2.0 i-a învins. Ei sunt cei care scriu prescurtat, pentru că i-a învins limbajul emoticoanelor; iubesc trecător, pentru ca i-a copleșit răbdarea de a-l descoperi pe celălalt; își tapetează peretele de Facebook în citate, pentru că nu au curiozitatea de a citi o poveste cap-coadă. Pe de altă parte, dacă vedeți un exil al creierelor, aceasta se din cauza învingerii profesioniștilor de amatori. Dacă votați partide politice care eșuează, e pentru că atitudinile patriotarde înving patriotismul, iar politică de pe social-media învinge viața din cetate. Dacă vedeți că barometrul de consum cultural ne spune că industria de carte e cea mai compromisă, e pentru că analfabetismul a învins alfabetizarea, iar lenea spiritului a eclipsat cultura. Dacă vedeți că prea puțini investesc în industriile creative, e pentru că falimentarii au învins antreprenorii și pentru că ignoranța a învins progresismul. Altfel nu se explică de ce în România nimeni nu crede în cultură ca factor generator de profit, de ce „grădina Maicii Domnului” e țara oamenilor învinși de deznădejde, de ce balada lui Manole nu e chiar un mit romanțat, pentru că timpul învinge istoria și puțin din ce construim rămâne.
Omul învins e o patologie spirituală recentă. Are nervi cât să se certe și energie cât să își apare orgoliile. Are mulți urmăritori, dar nu prieteni, e pretutindeni în online și nicăieri în cultură sau comunitate. E învins de propria uitare, de propria credință că există o mână invizibilă care face și desface lumea pentru el. Cu sete de libertate, exercițiu cu vechime în libertinaj, și autonomie tot mai compromisă, omul învins e cel despre care nu aș fi vrut să scriu tocmai pentru că gândul că a renunțat la el însuși nu e ușor. Omul învins e, de fapt, cel care știe că trăiește un dezastru, dar îl privește cu grație, pentru că orice apocalipsă personală și orice dramoletă națională trebuie să fie frumos ambalate. Sper ca omul învins să treacă. Oricine, chiar și un om al remușcărilor, dar nu al frustrărilor, ar fi fost mai bun în locul lui. Pentru că acela, spre deosebire de el, mai e capabil de speranță. Un sentiment pe care doar cultura, prin resorturile ei, îl mai poate educa în spiritul unei mentalități. Deocamdată, e un meci pierdut. O bătălie pierdută acasă, pe teren propriu, al românilor care pierd învinși de propriile prejudecăți și stigmate despre ei înșiși.
