Florin Tănăsescu

Şi-am iubit şi eu odată, doi ochi negri la o fată. Şi-o vrăjeam: „Dragostea mea pentru tine/Scurtcircuitează macii pe coline. Ai lav iu”.
Chiar îi ziceam: „De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima dată”, m-a prins flama, fată!”.
Brusc, s-a stins Luceafărul ăl blând, da’ a urcat „în sus” preţul kilowatului hapsân.
Am băgat, pe faza scurtă, aroganţa: „Angelo, fii semi-radioasă! Bagă-te într-un con de umbră. Că e naşpa cu factura la radioşenie. Io t-ai lav şi pe beznă”.
Radioasa s-a şucărit. Mi-a aruncat chiar vorbe grele: „Ardi-ţi-s-ar siguranţa de la tablou’ buleftric! Debranşa-te-ar cine ştiu io!”.
Cred că era vrăjitoare. Altfel nu-mi pot explica cum, dintr-o dată, s-a-ntunecat casa toată.
Orbecăind prin viaţă fără rost, mi-a dat o brumă de speranţă un licurici. Să-i dea Cel de Sus sănătate şi multă luminozitate! Şi lui, şi Stelei Polare, şi Carului mic, că ei mi-au arătat drumul spre Carul Mare.
În el stătea, pe-o capră, călare, dom’ şef de la Buleftrica.
„Ce vrei, mă?”, m-a întrebat punându-mi girofaru’- n ochi.
„Să mă rebranşaţi la dragostea vieţii mele!”
Tăcu ministrul. Eu continuai: ” Ştiţi, şefu’, cum e vorba: Să piară lumea, da’ să fie lumină. Să radieze şi Angel întunecosul. Că dacă dragoste cu năbădăi nu-i, se arde filamentu’!.
Vorbi ministrul: „Trebuie să plăteşti factura, mă! Anticipat!. Pe-un an sau doi. D-aia exişti tu şi alţi pârliţi ca tine! Să cotizaţi, fiindcă existaţi!”.
Dus am fost. Mai lungă-mi părea calea la-ntors acasă. Că luai şi trei stâlpi în braţe şi un pumn în freză. Nu ştiu de la cine, că era o beznăăăăă…
Şi nici Luna, nici Carul mic, nici Steaua Polară nu mai luminau. Dom’ şef de la Buleftrica dăduse ordin să fie stinse.
Am votat şi eu odată. Mare fraier am fost!
Acum mă rog: Angel-Guvern nemilos, scurtcircuitează-mi viaţa! Da’ nu ca hoţii la drumul mare!
Mai cu talent, nu ca la cârtiţe, zău aşa!
Gata, că iar m-a prins flama!