Constantin Dumitru – Plopeni

Continuăm serialul dedicat istoriei fotbalului prahovean, cititorii având ocazia ca în fiecare sâmbătă să citească materiale „cu parfum de epocă” despre cei care au pus bazele fenomenului fotbalistic în judeţul nostru.

Numele Moroianu este acum destul de bine cunoscut în fotbalul, mai precis în arbitrajul românesc. Adrian Moroianu a fost nu numai arbitru divizionar, ci şi internaţional, ulterior deputat în parlamentul României. Mai puţini îşi aduc astăzi aminte de Nicolae Moroianu, tatăl cunoscutului arbitru. Acesta a fost arbitru divizionar B şi preşedinte al asociaţiei sportive Metalul din Plopeni în anii 1962/1970, dar cunoscut și ca un polisportiv în cadrul organizat la începuturile asociației sportive de la Plopeni. Nicolae Moroianu s-a născut la 24 septembrie 1927, în satul Jegălia, comuna Bucu, judeţul Ialomiţa și a preluat conducerea asociaţiei sportive de la Vasile Piron, în anul 1962. În primăvara anului 1947, pe lângă sindicatul uzinei din localitate s-a înființat echipa de fotbal ,,Uzinele Mărgineanca”, formată în mare parte din foştii elevi ai şcolii profesionale, care acum erau muncitori sub contract în cadrul uzinei de muniții militare de artilerie. Echipa a fost afiliată la F.R.F.A. de către Aurel „Rică” Grigorescu, care a fost numit de către sindicatul uzinei preşedinte al colectivului sportiv. În momentul afilierii echipa avea un lot format din 18 jucători: Nicolae Moroianu (Născut la Jegălia – Ialomița) și Gheorghe I. (Dumitru) Antonescu (Pleașa – Prahova) – portari, Ioan E. (Nelu) Ciornei (Iași), Gheorghe Dorobanțu (Slănic – Prahova), Alexandru St. Rembas (București), Ion Roşca (București), Teodor Gh. Iordăchescu (Găești – Dâmbovița), Iosif I. Goertner (Sibiu), Mircea Fota, Ştefan E. P. Stoian (Marele Voievod Mihai – Ilfov), Corneliu Gh. Grigoriu (Botoșani), Florea B. Varză (Firetu – Teleorman), Nicolae S. Abăluță (Răsucenii de sus – Vlașca), Hariton R. Bățăuș (Alexandria – Teleorman), Vasile Piron (Valea Călugărească – Prahova), Ştefan Miclea (Băicoi – Prahova), Mihai Sîrcă (București) şi Rică Stoian (Marele Voievod Mihai – Ilfov). Ca instructor al echipei a fost numit Nicolae Pantazi, care punea la dispoziţia echipei şi o cameră din locuinţa sa personală care se afla peste drum de vila unde se afla poşta veche şi pe care jucătorii o foloseau ca vestiar.
”Începuturile pentru echipa de fotbal au fost modeste, nu existau fonduri materiale şi financiare, comitetul de fabrică ajuta echipa doar cu un camion din cadrul uzinei, cu care se făceau călătoriile pentru meciurile din deplasare, baza sportivă consta dintr-un teren de fotbal denivelat şi părăginit, care după vremea ploioasă devenea o baltă de noroi, iar pe vreme călduroasă se formau gloduri şi crăpături foarte periculoase pentru jucători. De multe ori, în cursul săptămânii, jucătorii echipei mergeau până în Găgeni unde, în spatele gării CFR, se afla un maidan pe care îşi desfăşurau jocurile de antrenament, menajând astfel propriul teren de joc, pe care localnicii îşi păşteau vitele fără nicio jenă, deoarece deosebirea dintre teren şi restul poienilor din pădure era foarte mică”, – aşa cum relatează Vasile Piron, jucător al echipei de fotbal în acea perioadă.
Nicolae Moroianu a fost unul dintre cei cu care s-a înființat secția de popice din cadrul coloniei muncitorești. Acesta a găsit şi în localitate mulţi adepţi şi, la jumătatea anului 1948, apare în cadrul colectivului sportiv a treia secţie, cea de popice masculin, condusă de antrenorul Ilie Plăvicheanu. Din componenţa primei echipe de popice au făcut parte Nicolae Moroianu, Constantin Mîglan, Nicolae Baican, dr. Liviu Domşa, Paul Filimon, Constantin Niţă şi Ion Basturescu. Condiţiile pentru practicarea jocului erau destul de vitrege în acea perioadă, în localitate neexistând nicio arenă de popice, sportivii nu aveau un echipament adecvat şi se confruntau, foarte des, cu lipsa de materiale sportive necesare pentru practicarea acestei discipline sportive. Din iniţiativa unor muncitori din cadrul uzinei, buni cunoscători ai acestui sport, s-a amenajat o pistă primitivă de pământ în spatele restaurantului ,,Bolta Rece”, unde sportivii îşi făceau pregătirea cu bile de lemn uzate şi supradimensionate. La scurt timp, s-au adus şi bile de ebonită, iar pista a fost dotată cu parchet. După vechile obiceiuri din acele timpuri, pista de popice constituia şi un mijloc de distracţie pentru cheflii, care jucau pe bani sau pe băutură şi din această cauză componenţii echipei întâmpinau veşnic, din partea acestora, destule greutăţi, la antrenamentele efectuate pe această pistă. În anul 1948 şi următorii, echipa de popice masculin activează în cadrul campionatului orăşenesc Ploieşti, obţinând rezultate destul de modeste. După construirea unei noi piste de popice, care se afla în parcul localităţii, locul unde astăzi se află amplasată sala polivalentă, în anii 1950, locuitorii puteau practica acest sport ca agrement, fără a mai încurca antrenamentele sportivilor. După construcţia actualei săli de popice, de sub tribuna stadionului, în anul 1959, o arenă de bitum cu două piste, echipa se reorganizează şi are loc afilierea la F.R. de Popice, care s-a făcut la data de 9 mai 1959. Această secţie a fost condusă de Nicolae Moroianu şi col. Constantin Nicolae, iar ca antrenori i-a avut pe Mircea Silvestru, Gheorghe Comnoiu şi cunoscutul maestru al sportului Ion Dinescu.
Iată cum a povestit Nicolae Moroianu activitatea sportivă de la Plopeni în vremea de când a preluat funcția de președinte al clubului: ”Terenul era negazonat, iarba creştea în smocuri, capacitatea stadionului se rezuma numai la tribuna acoperită de astăzi, construită începând cu anul 1952. Sporturile aveau un caracter amator clasic. Sportivii lucrau în uzină şi practicau sportul în timpul liber. Asociaţia avea secţii de popice, box, şah, volei, turism, fotbal şi handbal, desfăşurat la început cu 11 jucători. Ulterior se trece pe plan intern şi internaţional la handbalul de sală, cu șapte jucători, unde ţara noastră obţine rezultate remarcabile, devenind de patru ori campioană mondială la masculin (1961, 1964, 1970 şi 1974) şi o dată la feminin (1962). Fotbalul a avut şi aici, însă, „partea leului”. În vara anului 1965 s-au efectuat gazonarea şi drenarea terenului. S-a săpat un şanţ pe mijlocul terenului, de 1,20 metri lăţime, în care au fost aşezate pietre de râu. Peste acestea a fost aşezată glie, cu iarba în jos, pentru ca pământul să nu pătrundă între pietre şi să astupe drenajul astfel format. Peste acest strat a fost aşezat un nou strat de glie, de astă dată cu iarba în sus, formând terenul de joc. Pe toată suprafaţa terenului s-au săpat şanţuri, dispuse la aproximativ 10 metri unul de altul, în formă de V, cu vârful pe şanţul central. S-a format astfel drenajul unuia din cele mai apreciate stadioane din România anilor 1970/1990. Lucrările de amenajare ale terenului de joc au fost conduse de către şefii celor opt sectoare de producţie ale uzinii mecanice. Directorul Gheorghe Şilaev însuşi i-a chemat pe cei opt conducători şi a împărţit terenul în opt, fiecărui şef de secţie revenindu-i sarcina de a se ocupa, împreună cu muncitorii din subordine, de amenajarea acestuia. S-a trecut apoi la mărirea capacităţii stadionului unde veneau de la 5 000 până la 10.000 spectatori, deşi orăşelul număra circa 5000 locuitori în anul 1968. Tribunele au fost construite din fier provenit din uzina mecanică. Calea ferată uzinală a fost înlocuită în acei ani, cea veche fiind cedată stadionului. Numai că acesta a fost amenajat cu sprijinul întreprinderii, dar era proprietatea Consiliului Judeţean de Educaţie Fizică şi Sport. Astfel că preşedintele Moroianu a trebuit să dea explicaţii în legătură cu şina pe care a primit-o de la uzină şi, după ce lucrurile s-au lămurit, CJEFS a trebuit să o plătească uzinii”. Tot de numele lui Nicolae Moroianu se leagă accederea echipei în divizia C. În primăvara anului 1967, Teodor Constantinescu- preşedintele CJEFS Prahova îi propune lui Moroianu preluarea locului echipei Rapid Mizil, deoarece reprezentanţii acesteia nu mai puteau susţine echipa. Astfel, după două baraje ratate, echipa pătrunde în divizia C (la 13 aprilie 1967) prin fuziune. În 1970, Nicolae Moroianu trebuie să aleagă între activitatea de arbitru, unde a ajuns până în lotul naţional B şi cea de preşedinte al asociaţiei sportive, optând pentru prima, locul lui la conducerea Metalului fiind luat de Traian Negrescu pentru scurt timp, urmat apoi de Ion Radu, care a condus clubul aproape 20 de ani. Nicolae Moroianu a decedat la vârsta de 90 de ani, la 5 aprilie 2017.