Giorgiana Radu

 

Fiecare început se naște cu pecetea sfârșitului invariabil. Mereu ceva începe, ca apoi să se sfârșească. Ca și viața omului, de-altfel. Dar nu despre acest sfârșit vreau să vorbesc acum, ci despre cel al Sărbătorilor de iarnă. An de an, acest sfârșit mă copleșește. Îl simt ca pe un rămas bun aproape definitiv. Cine are certitudinea timpului ce vine?

Dezgolirea bradului de podoabe, strângerea ornamentelor care au înveselit casa și înlăturarea oricărui semn al Crăciunului, toate îmi produc o apăsătoare melancolie. Ceva se rupe din sufletul meu. Fărâma aceea dătătoare de speranță, de magie se stinge. Miracolul nașterii Domnului rămâne zi de zi, an după an, de peste două mii de ani, dar cei mai mulți dintre pământeni îl resimt o singură dată în an. Apoi totul reîncepe pragmatic, rece, cu proiecte și războaie, muncă, incertitudini, obstacole. Viață, nu feerie.
Iar începutul la care mă refer s-a și văzut zilele acestea. Persoane lezate că vaccinul anti-Covid a fost transportat în cutii de pizza, apoi nerespectarea unor rigori de către un medic care a considerat că ar fi păcat ca niște doze de vaccin să fie irosite, comportament taxat de conducerea supremă din Capitală. Ambele situații au fost clasate de aceștia ca făcând parte dintr-un „management defectuos”. Mai degrabă ar fi trebuit să fie văzută partea pozitivă a acestor situații, și nu dată explicația puerilă, care oricum nu favorizează cu nimic, nici pe unii, nici pe ceilalți. Apoi războiul care pare să nu se mai încheie la TVR, din cauza unora care au fotoliile unse cu adezivi politici rezistenți la bun simț, moralitate și altele ce țin de rigorile unei asemenea instituții. Deodată cu anul a înviat și uitatul Alexandru Cumpănașu, obișnuit să-și facă publicitate pe subiecte care dor și mutilează societatea.
Poate că și de aceea mă desprind greu din lumea aceea de basm a Crăciunului. Din cauza acestei lumi urâte, care zilnic ne agresează. Dar, frumosul biruie și apare atunci când nu te aștepți, când ai mai mare nevoie.
Așa cum mi s-a întâmplat, când îmi făceam curaj să-mi iau rămas bun de la aceste sărbători. De Sfântul Ioan, poșta mi-a adus o scrisoare din Franța. O felicitare, scrisă de mână, cu urări sensibile și sincere, de la Anda Matzota. O doamnă pe care n-am întâlnit-o niciodată în afara rețelelor sociale, Instagram mai exact. Locuiește de ani buni în Saint-Laurent-du-Var, pe coasta de Azur. Imaginile cu mediterana, scrisul, comentariile sale sensibile despre copii și despre orice, ne-au apropiat. Nu știu amănunte despre viața sa, dar atâtea câte știu, mi-au fost de-ajuns să-i cunosc sufletul.
A studiat psihologia pentru copiii săi. Sper să nu se supere că redau acest fragment, dar mi se pare că spune mult, aproape totul despre ea: „Am studiat psihologia pentru a cunoaște comportamentul lor, al meu, dar mi-am permis să nu cred tot din teoriile marilor psihologi. Mi-am permis să-mi ascult inima și ea nu mă înșală vreodată. Sunt mari, dar simt aceeași duioșie pentru ei exact ca în momentul în care le-am simțit zbaterea înlăuntrul meu. Deși ei devin adulți, nimeni nu-mi poate smulge iubirea aceea frumoasă pentru ei, copiii. Nu-i copleșesc, nu intervin în alegerile lor, dar ei știu că există o ancoră, o stâncă, o mână întinsă de la mama. Nu i-am cocoloșit, viața nu ne-a permis, și numai inima mea știe cât de zdrobită a fost când i-am spus fiului meu „e momentul să pleci”. Și a plecat, și este autonom, are casa lui, un job, este pe picioarele lui, chiar de e în nordul continentului. E fericit așa. Dar ca să ajungem la aceste fericiri, am traversat momente dure. Dar nu lipsite de iubire. A înțeles mai târziu”.
Într-o lume în care pare că până și omenia se digitalizează, darul de Crăciun venit de la Anda Matzota l-am primit ca pe un semn. Al speranței, al prieteniei oneste, fără granițe, al bucuriei care alungă melancolia sfârșitului …