Florin Tănăsescu, Marian Dima

21 iunie 2020. Trecute vremi cu echinocţii și solstiţii. La număr 25. Ba nu, 50 ! (Sunt două solstiţii şi tot atâtea într-un an). Când a trecut vremea? Daniel Zafiris purta, atunci, numărul 9 pe tricou. Cristi Zmoleanu – 10. Andreicuţ aşternea liniștea în lumina reflectoarelor unui stadion celebru din Bucureşti. Cânta cucuveaua înfrângerii pentru Rapid Bucureşti. Pe stadionul ”23 August” – cum se numea atunci. Ion Iliescu, Nicolae Văcăroiu, George Copos în tribune. Sau în teren, cu ale lor ”tentacule”?…. Se întâmpla în ziua de 21 iunie, 1995.
Tic-tac, tic-tac. Cronometrul timpului merge pe repede-napoi. Finala Cupei României: Rapid – Petrolul. 21 iunie, 1995. Da, un sfert de veac – 21 iunie, adică ieri – de când Petrolul Ploieşti a câștigat o Cupă a României, cu o ”Poveste” aparte.
Dar, să facem prezentările. Petrolul: Şt. Preda – D. Chiriţă ( min. 41, E.Baştină), O. Grigore , V.Răchită, Gh. Bălăceanu, Gh. Leahu – Marian Grama, M. Pârlog, M. Abăluţă, Cr. Zmoleanu – Daniel ZAFIRIS (min 67, Andreicuţ).
Rapid Bucureşti: L. Toader – Ad. Matei, R.Bealcu, G. Vameşu, Cezar Zamfir, T. Curt, I. Chebac D. Lupu, Fl. Constantinovici – Ion Vlădoiu, I. Chiriţă plus, pe parcurs, Mutică și Frunză.
Au înscris, la loviturile de depatajare, pentru Petrolul: Zmoleanu, Grigore, Grama, Andreicuţ şi Răchită. De la Rapid a ratat Fl. Frunză.
Petrolul avea un singur atacant: Daniel ZAFIRIS: A fost schimbat în minutul 67. De ce? Fiindcă „Centrul atacant a murit în zori”? Nu ! Pentru că nu mai putea.

8-cupa-2”Cuvântul” lui Zafi

– Am ieşit de pe teren fiindcă nu mai puteam, efectiv, să joc.  Nu îmi mai puteam mişca picioarele. I-am spus acest lucru antrenorului  Ion Marin. M-a înţeles. În locul meu a intrat Andreicuţ. Andreicuţ care a deschis scorul. Era minutul 82.
– O luăm de la capăt? Din primul minut al întâlnirii?
– Începem chiar cu 20 de minute înainte de meci. Ieşisem la încălzire. I-am tras la poartă lui Preda șuturile obișnuite, de antrenament. Nu ştiu cum s-a făcut, că mingea l-a lovit în plină figură. A căzut. Cred că a văzut stele verzi.
– Sună a răzbunare de când eraţi juniori la Petrolul…
Danilel Zafiris râde. „Fane Preda mi-a fost rezervă la Petrolul, când evoluam la juniori, eu fiind portarul titular. M-am accidentat la o mână. Aşa am devenit atcant, aşa a devenit el şi a rămas titular”.
– De ce Petrolul a jucat  Finala cu numai un  atacant?
– Ion Marin se consulta de fiecare dată îninte de meci cu unii dintre noi. În primul rând cu Vivi Răchită, care era căpitan. Sigur, ultimul cuvânt îi aparţinea lui. Dar ţinea cont şi de părerea celorlalţi.
– Ziua de 21 iunie ce amintiri îţi mai trezeşte?
– Se întâmpla în anul 1987. Tot 21 iunie. Juca Petrolul cu Steaua. Nu am evoluat decât zece minute. Am fost atacat din spate. Am fost rupt, cum se spune. Poate sună a laudă, dar aceasta este realitatea: atunci, ziarele de sport nu acordau jucătorilor note, ci erau scrişi cu majuscule.  DANIEL ZAFIRIS, pentru numai zece minute de joc…
– Ai dat timpul cu 20 de minute înapoi, înainte de Finala Cupei României. Poţi să îl dai înapoi, în urmă cu … 29 de ani? Apoi, revenim la finală.
– Da, se întâmpla în anul 1991. Jucam la Poli Iaşi atunci, în fosta Divizie B. Am fost singurul fotbalist din eșalonul doi selecţionat în Naţionala României la Campionatul de fotbal mondial universitar.
– Revenim la Finală? La acel 21 iunie 1995, când…
– Când aproape toată lumea era împotriva noastră. Andreicuţ a înscris pentru Petrolul. Era minutul 82. Cinci minute mai târziu, Iulian Chiriţă, de la Rapid, a egalat dintr-o poziţie de ofsaid pe care, profan într-ale fotbalui să fi fost, şi nu ai fi avut cum să o treci cu vederea. Centralul Crăciunescu a validat golul. Câţiva dintre jucătorii de la Petrolul au vrut să iasă de pe teren. Antrenorul Ion Marin i-a convins să joace în continuare. Mi-am zis, stând pe banca de rezerve, că Dumnezeu trebuie să ne ajute. Mulţi au spus, după ce am câştigat Cupa, că Dumnezeu, în acea seară, sigur, a fost petrolist!
– Inclusiv suporterii plecaţi din Ploieşti cu autocarele!
– Da. Din câte ştiu, înainte de a lua drumul Capitalei, unii dintre ei au îngenuncheat în faţa Catedralei din Ploieşti şi s-au rugat pentru noi, pentru trofeu. Le mulţumesc şi acum, după 25 de ani!

8-cupa-3Solstițiu. 21 Iunie. 1995

… Ziua trebuia să fie mai lungă pentru Rapid. Împotriva mersului normal al lumii ăsteia, la fel de lungă şi noaptea pentru Petrolul. Nu a fost să fie pentru  giuleşteni. Nu, pentru că Ploieşiul, Prahova au avut parte de o noapte albă, iar toată ţara a spus atunci: „Dumnezeu trebuia să fie petrolist!”. Şi a fost !
– Tensiunea creştea în teren…
– Şi în tribune, Daniel Zafiris.
– Adevărat! Era mai greu să priveşti acel meci din tribune sau la televizor. Eu ştiu ce am trăit pe banca de rezerve. Şi mă rugam. Şi eram convins că Dumnezeu va face dreptate.
– Și a făcut prin Fane Preda, care a apărat ultima lovitură de  departajare…
– Îi dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Preda a apărat extraordinar tot meciul. A apărat şi ultimul penalti. Dar eu zic că toată echipa a fost ajutată de Cel de Sus. Îmi aduc aminte de cum a jucat, în noaptea aceea, Abăluţă, de exemplu. Impecabil! Impecabili am fost toţi!
– Știu că, după ce Preda a apărat ultimul penalty, vicepreşedintele de-atunci, Mihai Cristache – Dumnezeu să îl odihnească! – a traversat în diagonală stadionul fluturând deasupra capului un tricou cu Petrolul. Îmi aduc aminte că, în vestiar, i-am pus o întrebare tâmpită lui Ion Marin. M-a luat de mână. Tremura. Îl văd pe Ilie Dobre – rapidist convins – stând într-un colţ în vestiarul vostru. L-am întrebat pe Preda – altă întrebare aiurea, cum se apără o loviură de la 11 metri. Mi-a răspuns: ”Toată lumea ştie, Fane Meserie!”. Mi-aduc aminte multe, Zafiris. Şi de ce spun le spun? De ce mă laud? Fiindcă, după părerea mea, acesta a fost adevărata Cupă câștigată de Petrolul după 1990, chiar dacă a existat apoi și momentul 2013…
– Aşa gândesc şi eu. Aceeaşi părere o au şi mulţi dintre foştii coechipieri ai mei. Petrolul din 2013 a avut ca titulari, dintre cei 11 jucători, nouă stranieri. Or, noi eram trei sferturi din echipă prahoveni. Iar ceilalţi erau tot români.

8-cupa-4Lungul drum al întoarcerii acasă

– Rabla – nu autocarul Petrolului ! – a făcut, de la Tătărani până la Ploieşti, cam două ore. Nu putea înainta din cauza mulţimii. Unii suporteri se urcaseră pe autocar. Pardon, pe rablă. ”Cuchi”Leahu făcea, disperat, semne că nu mai aveţi aer. Lumea înţelegea că o salută…
– Da, aşa a fost. Era o rablă, ca  pentru o echipă din fosta Divizie D. Nu pentru câştigătoarea Cupei României. Era cald rău. Eram transpiraţi. Dar, eram fericiţi!
– Tot Leahu, după ce s-a convins că nu este nicio şansă să potolească entuziasmul, a exclamat: „Măi, oameni buni, voi realizaţi ce momente trăim? Ce am făcut pentru fotbalul prahovean!”
(În ziarul de mâine, Daniel Zafiris ne va împărtăși ce înseamnă să fi învingător și dincolo de gazon.)