Lucian Avramescu

 

Emil Cioran, la care revin spre a mă bucura de formidabila lui scriere și a mă enerva de ideile lui adesea piezișe, laudă zeflemitor într-o carte de eseuri, nu mai știu care, politeismul, fiindcă religia cu mai mulţi zei dă șansa opţiunii. Un singur Dumnezeu se uzează repede, iar dacă e inventat mai de curând – așa scria el despre Iisus – dificultatea de a crede presupune plata în suplicii.

Azi, după ce am asistat la jocul celor doi câini lupi ai mei – Odra, de un an, și Lupu, de șase luni, cel mic fiind ca talie mai robust decât verișoara lui -, după ce am scris o filă din jurnalul meu rimat, între două vizite la ponei, porumbei, bibilici (una, celelalte, zburând peste zid, au nimerit fix în gura vulpii), m-am întors la baștina bibliotecii și la desfătarea invenţiei numite laptop. Zic desfătare fiindcă am un scris ilizibil, iar viaţa mea de scriitor s-a consumat o parte clămpănind la mașina de scris, iar de câţiva ani, la această fantastică invenţie, ca o paporniţă de vinilin sau ca o valiză în care ţii un sandvici. Aici scriu direct poezii și prostii, proză, gâlcevuri, harţă, sau aduc omagii doamnelor care mă mai ţin minte, iar eu le păstrez în suflet neofilite, ca pe niște flori sortite eternei primăveri.
Îl caut pe Cioran. Biblioteca din casa mea de la Sângeru, fără a le egala pe cele de la București, astupă doi pereţi, iar fetele mele au plecat să vadă un film, la cererea neînduplecată a fiicei. Filmul e lăudat peste tot. Hai, tata! Trage degeaba de mine. Nu ies în lume. Nu trebuie să vorbești cu nimeni! – mă imploră Luciana. Păi, tocmai asta e. Eu dacă ies, vreau să vorbesc, cu oricine, în parcare, la piaţă, și cu ăla de rupe biletele la ușă.
Asta a fost, până acum, viaţa mea. Mereu am cules ceva. Nu vreau să tac, iar eu sunt nevoit să tac. Documentarea prin viu grai mi-a fost interzisă și încerc să învăţ, recunosc, dureros, respiraţia sub apă.
Singur, acasă, nu dau de Cioran, așa că renunţ.
Mă gândesc la politeismul, nu cu Dumnezei mulţi, ci fără niciun Dumnezeu, al politicii de azi care abundă în personaje fără personalitate. Democraţia, inventată, cel puţin lingvistic de greci, presupune popor, dar și vârfuri. Cei ce se suiau pe scenă în Agora și cuvântau superb, ca fostul bâlbâit Demostene, luminau minţi, înflăcărau, chemau la pace sau război. Departe de mine gândul de a zeifica politica. Alăturarea nu e doar jenantă. Dar parcă sunt prea mulţi atei ai spiritului, prea mulţi ocoliţi de orice răstignire pe crucea iubirii de patrie și de semeni. Mi-ar plăcea, nu să-l slăvesc, un sfânt în politica românească. Un martir, un călugăr, neatras de bogăţiile lumești. Nu vreau să mă închin lui, dar să-l stimez vreau. Avem multe partide și, în vârfuri, nimic, doar niște cămăși ca acelea atârnate pe araci, la marginea lanului.
Dar să mă întorc la nemulţumirile lui Cioran pe care le pot îmbogăţi. Zeii antici greci nu mi-au prea plăcut, fiind gâlcevoși, iar Zeus, mai marele peste Olimp, era departe de prestigiul Dumnezeului meu. Făcea toate drăcăriile, inclusiv amoroase. Procentul rezidual de dac din mine gândește cu mai multă aplecare spre Zamolxis, mai puţin cântat în poeme, dar din pricina asta rămas enigmatic și pur.
Nu doar evreii, cu Dumnezeu din Vechiul Testament, au un zeu vechi. Zamolxis, fiindcă Dumnezeul unic poartă nume diverse, poate fi Dumnezeul din Carpaţi, suit pe tronul lui de nori, deasupra Bucegilor. Zic și eu, spre a mă certa cu filosoful Cioran, care nu-mi mai poate da replica.