Florin Tănăsescu
Naţia trebuia să ţină pasul cu vremurile şi conducătorii ei, da? Da! Acest lucru fiind lămurit, prin asumare de răspundere şi spălare pe mâni, jupânii zilei au hotărât ca talpa ţării să aibă mai multă libertate de mişcare. Adică, joc de glezne şi mătănii în draci.
Cum genunchii pe unii nu-i mai ţineau, ori, de-atâtea plecăciuni, scârţâiau aidoma unei uşi de la casă de văduvă, s-a inventat servogenunchiul. Ăla, odată implementat, te ridică şi te coboară de zici că eşti rudă cu Hopa Mitică!
Imediat au înflorit – pe lângă firmele de pompe funebre şi case de pariuri –
întreprinderi specializate în reglat meniscuri. Pardon, servomeniscuri! Pentru cei mai săraci cu duhul şi finanţele – cu salariul minim pe economie, adică – se monta un arc care ajută genunchii să se plece. E drept, cam scârţâia, cam făcea zgomot – în special în biserică deranja, când preotul zicea “Pentru conducătorii ţării noastre, în genunchi să stăm şi să ne rugăm!“ – dar ce conta? Neamul percuta.
Aşadar, servogenunchiul era la mare căutare. Se întâmpla ca, după ce posesorul unui asemenea mecanism să moară – deh, asta-i viaţa! –, să nu fie îngropat cu servomenisc cu tot. Se dădea de pomană unuia mai amărât, care avea genunchii pe arcuri.
“Să fie primit!”, zicea blagoslovitul de servogenunchi second-hand, care primea şi-o lumânare. În timpul ăsta, cineva, acolo sus, rânjea de se prăpădea. Doar neamul, mulţumit de funcţionarea ireproşabilă a drăcoveniei, zicea, plecându-se, sărut-mâna!
A, să nu uităm următorul aspect: servodrăcia avea şi termen de garanţie: 4 ani bătuţi pe muchie. După care, dacă aceeaşi jupâni rămâneau acolo, sus, se mai prelungea cu încă patru. Dacă nu, posesorul era obligat să-l schimbe.
Alţi bani, altă distracţie. Alte speranţe, aceleaşi mătănii. Nimic nou la poale de Munţi Carpaţi. Doar genunchii plecaţi.
Într-o zi, se-ntâmplă o minune. Se auzi un glas care fredona: “În faţa idolilor lumii/Nu plec genunchii, nu cerşesc”.
Au fost alertate forţele de ordine, iar un mecanic auto guvernamental îl controlă…
“La cap”, veţi zice ! Şi aveţi dreptate! Era – despre mecanicul auto vorbim aici – ministrul Sănătăţii Mintale a neamului. Care se arătă îngrijorat…
“De starea spitalelor româneşti! De lipsa medicamentelor!”, ar suna răspunsul vostru. Ei, de data asta aţi dat-o-n bară ! Dacă suspectul e sănătos la cap. Diagnostic: Nu!
Ăl de fluierase în biserică “În faţa idolilor lumii nu plec genunchii…” îşi zise “În servogenunchi mă-ntorc la mine şi la conştiinţa mea!” Apoi se ruga:
– Dă-i, Doamne, poporului ăsta, mintea cea de pe urmă !
Degeaba ! Mecanicul auto implementa în grabă servomintea.
Aşa s-a născut spiritul de turmă.
