Florin Tănăsescu
La vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi se arunca în slava cerului de ne-aducea poveşti de adormit alegătorii – adică azi – s-a descoperit că mârţoaga Bator mai avea o soră: România batoritică.
Mulţi nebuni se chinuiau să o călărească, pentru că nu era orice fel de gloabă. Era chiar Ţara Românească.
Neîmblânzita batoriţă, umbla nepotcovită printre dame şi apaşi şi ajunse la dracu’-n praznic. Adică, printre cei mai mari borfaşi. Acum începe povestea adevărată.
Una, încălţată cu pantofi cu lac, s-a aburcat în şa şi glăsuia: “Ghii, fetiţă batoriţă, ghii, frumoasa mea ! Suntem aici, pe-un picior de plai – asfaltat, pe-o gură de rai – excavat. Ştii, dragostea mea pentru tine arde macii pe coline. Dar, dacă vrei să-i paşti tu, să te droghezi un pic, cum am făcut eu de mă cred preşedintă, nu-i nicio problemă. Mai scad eu în sondaje, da’ mă laşi pe tine să urc.
Cum gloaba – pardon, România batoritică – la sănătoasa o lua, îi ieşi în cale un altul. Defectul lui era că avea ochelari de cal, dar se trece cu vederea acest amănunt, mai ales că vorbea de unul singur, strigând că a pornit vântul schimbării. “Te-am spălat, te-am pieptănat, fundă roşie ţi-am dat”, gângurea el în încercarea de-a urca în şa. Batoreasca se simţi lezată că-i comparată cu o mâţă şi-i fripse nefericitului o copită de căzu lat. Amărâtul văzu cai verzi pe pereţi, iar prin iarbă-şi căuta sandalele pierdute. Povestea merge mai departe…
Veni şi un sol de pace, cu-o nucă-n vârf de băţ şi cu meclă de milog. O roagă pe mârţoagă să o ţină măcar de-un dârlog. Adică, s-o conducă, dar cu semnul exclamării (al prostului… pardon !, al începătorului) lipit de coada ei. Îi promise şi “Grajd de Bucureşti”, şi loc de veci prin Tâncăbeşti. Atunci, se-auzi pentru prima oară un cal cum vorbeşte: “O, biet actor/ O biet artist/ Rolurile mor/ Toţi se vor preşedinţi”.
Era, cum ziceam, vremea în care puricele se ridicase în înaltul cerului, numai că păduchii rămăseseră aici, pe pământ. Povestea merge mai departe…
Un altul cugetă adânc: “Dragă-mi este Filosofia, dar şi mai dragă Preşedinţia”. Cum batoritica tăcea, candidatul insista: “Timeo Danaos et dona ferentes”. Gloaba nimic nu-nţelegea. A fost chemat un translator care a adaptat expresia la realitatea românească: “Batoritică mioritică, lae, bucălae, teme-te de contracandidaţii flăcăului ăsta chiar şi-atunci când îşi aduc ovăz”. Iapa întoarse sictirită capul şi răsfoi cu copita “Capitalul” lui Marx. Deci, şi filosoful s-a ars. Povestea merge mai departe…
Un Mut din Cotroceni, îndrăgind plimbăreala, inimă neagră nicicum nu-şi făcea. Tăcea. Fireşte, el nimic nu-nţelegea din ce se-ntâmpla în jurul lui, dar nici nu catadicsea să-şi complice mintea. Doar medita la casele pierdute în Tribunal. Povestea merge mai departe…
Ăla bătrân – nu de Iliescu-i vorba aici, ci de Batorul original – stătea cu Fefeleaga la rând, la secţia de votare.
Fefeleaga intră odată cu răpciugosul şi orbul cal în cabină. Comisia confiscă sacii cu sare din spinarea lui Bator şi-i puse la vânzare pe „e-licitaţii”. Fefeleaga, încălţată în aceleaşi cizme de amar de ani, îi direcţiona calului pe cine să pună copita. Pardon, ştampila de vot.
Alte Fefelege, fiecare cu Batorul ei, aşteptau la rând. Aşteptau cuminţi să voteze preşedinţi.
Povestea se opreşte aici: la un neam încălţat tot cu opinici !
