Florin Tănăsescu

 

În noaptea aia fumasem amândoi multe, foarte multe ţigări. Și băuserăm atâta cafea, că până și văzduhul vibra. Eram cu domnișoara Lizuca. Crescuse nu ca Făt-Frumos într-o zi cât alţii în treizeci, ci dimpotrivă: era o domnișoară peste care timpul stătuse oarecum în loc. Avea doar genele date cu rimel de rouă.
– Dacă plouă, intrăm în casă, îmi șopti ea simţind cum nori negri se-adună deasupra noastră.

Eu eram cu gândul la alte prostii, recitând ale nu știu cărui poet versuri:
“Astenizaţi de dragostea dintâi/ Să ne iubim satanic înc-o dată”.
Era întuneric. Iar întunericul se balansa în stânga și-n dreapta, mustrând parcă tentativa de gând ce-n minte încolţea. Norii adumbritori de peste și mai întunecata noapte au trecut.
Perseidele s-au oprit o clipă să se odihnească chiar în faţa noastră. (Știu, nu aţi văzut și nici că veţi vedea vreodată o stea înaripată. Dar există!) Apoi, au urcat spre cer. Erau stele speciale; stele urcătoare care merg și povestesc celor duși în „Ţara de dincolo de negură” cum ne mai e nouă. Lizuca, absentă la minunile nopţii, își aprinse altă ţigară. Îmi dădu și mie să trag un fum.
– Știi, ar trebui să facem economie de tutun. Pe stoc nu mai avem decât ceva scrum. Unii spun că ar fi scrumul vieţilor trecute sperând la vremurile în care Dumbrava va fi din nou minunată. Apoi întrebă:
– Mai știi ceva de Patrocle ? Mi-e tare dor de el.
Brusc, am devenit nervos. Gelos ! Auzi, să devii gelos pe un câine…
– Este pe undeva pe-aici. L-am auzit lătrând. Latră de treizeci de ani neîntrerupt. E de mirare că nu l-ai văzut și la televizor. Are cravată și zicea că el va conduce această fostă Dumbravă minunată. Dacă îl votăm, firește.
Nervoasă cum n-am văzut-o nicioadată, domnișoara Lizuca îmi luă ţigara din mână și-o înfipse într-o perseidă mai leneșă, care încă nu-și luase zborul. Steaua muri. În mine, o candelă se-aprinse. Lizuca își aprinse altă ţigară de la ea !
– Patrocle, candidat ! Hai că mă faci să râd ! Dar tata ? De tata ce mai știi ?
Candela din mine se aprinde și mai tare. Un fluture de noapte “cap de mort” se repede-n ea. “Orbitul flutur zboară spre tine, lumânare/ Slăvindu-te drept torţă/Când a –nceput să ardă”, îmi încolţi în minte un vers care făcea trimitere la cei care-i vor da votul domnului Patrocle.
– Te-am întrebat de tata…
– E în același loc. “Locul în care nu s-a întâmplat nimic” de 30 de ani încoace. Și e “Un om năcăjit”.
– Era cândva vesel. Era Ceahlăul românesc.
Stau și mă-ntreb dacă să-i spun sau nu că Patrocle este de fapt o javră printre multe alte javre, care aruncă otravă în Dumbrava – ţară ? Un glas de câine în pădure răzbate. Apare Patrocle. Dă mâna cu mine și-i face cu ochiul Lizucăi. Văzduhul se-nfioară… Roua – rimel de pe genele ei începe să curgă. Tușește și scuipă sânge. Îmbătrânește. Moare.
În mine simt că se-aprind milioane de candele. Din ele îmi aprind ţigară de la ţigară. Fumul îmi intră în ochi. Și-mi dau lacrimile pentru Dumbrava sfărâmată. Fostă, cândva, minunată. Iar Perseidele se sting în văzduh, cuminţi.
Deasupra ţării în care prea mulţi Patrocle vor să devină președinţi.