Giorgiana Radu

Șocant, incredibil, sunt cuvintele cel mai des auzite, scrise, în ultima vreme, în România. Și nu sunt folosite doar pentru a da amploare unor subiecte, ci cu îndreptăţire, redând fapte, situaţii care necesită astfel de caracterizare. Când credeam că, după Cazul Caracal, nimic nu ne mai poate lua prin surprindere sau șoca, iată că apare o altă întâmplare, unde nepăsarea unor purtători de uniformă arată cât de mult preţ se pune pe siguranţa bietului cetăţean român. La Galaţi, o adolescentă de 14 ani, cu sângele șiruindu-i de la brâu în jos, îi lasă indiferenţi pe doi agenţi de poliţie, care privesc din mașină, fără popcorn și răcoritoare (ca la film), scena dramatică ce se juca pe viu, în plină stradă.

Încercând să găsesc o explicaţie plauzibilă pentru lipsa lor de atitudine și baricadarea în automobil, nu am găsit niciuna care să-i scuze, nici chiar faptul că poate au fost depășiţi de situaţie și n-au știut cum să reacţioneze. Dacă bărbatul poliţist s-a simţit, să zicem, stânjenit, încurcat de sângerarea abundentă a fetei, nu am înţeles lipsa de solidaritate a femeii poliţist. Ea, femeia, ar fi trebuit să fie prima care să-i sară în ajutor copilei, să ia măsurile ce se impuneau în acea situaţie, indiferent dacă ar fi fost vorba de viol sau orice altceva. Privirea, bănuit umană, n-a trecut dincolo de geamul mașinii. De unde solidaritate civică, dacă nu există solidaritate sufletească, cu toate că ambele se întrepătrund?
De îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, nu mai vorbim, că s-a vorbit destul. Înţeleg că ambii poliţiști au fost sancţionaţi cu amenzi grele. Un timp vor patrula fără mașină. Halal pedeapsă pentru un astfel de comportament!
O altă situaţie, de data aceasta, un exces de uniformă, al unei alte feminine a Poliţiei. Pe o șosea comunală, poate chiar sub geamul meu, mai multe mașini sunt parcate pe stânga și pe dreapta. Doamna sau dominișoara poliţist supervizează buna desfășurare a circulaţiei. O mașină modestă, parchează în spatele alteia, cât să nu intre în șanţul care delimitează strada. Din ea coboară o femeie cu un copil de șapte-opt ani. Șoferul, un bărbat trecut de 50 de ani, la fel de modest ca și mașina sa, dă să coboare. Poliţista se duce spre el și cu un aer superior, de oamă extrem de importantă, îi indică să dea mașina cu un milimetru mai în șanţ, deși mai mult de atât nu se prea putea. Sigur că omul i-a ascultat ordinul ieșit ferm de sub caschetă și a mișcat mașina, executând ce i s-a spus.
Gestul poliţistei mi s-a părut excesiv, indicând o mândrie de sine, în măsura în care alte mașini ocupau mare parte din carosabil. Mă gândesc dacă în locul acelui om ar fi fost un tip masiv, tatuat, cu o mașină luxoasă. La fel să fi reacţionat doamna/domnișoara poliţist și în cazul lui? Cred că nu. Cred că gestul ei a fost făcut pentru a-și arăta sieși greutatea uniformei.
Când sunt cu adevărat situaţii stringente, care necesită intervenţie, poliţiștii sunt de negăsit sau, mai rău, stane de piatră, iar alteori „caută nod în papură”, acolo unde nu este cazul.
N-ar fi rău ca poliţiștii, femei și bărbaţi, să lase deoparte înfumurarea cusută excesiv în uniformă, și să-și îndeplinească îndatoririle izvorâte din latura umană, iar dacă n-o au, să cerceteze mai abitir, poate totuși descoperă acea latură care mai există rezidual în ei.