Florin Tănăsescu
Un “I love you” pot tatua, domnule ghid, pe-această piatră despre care dumneavoastră susţineţi că e o statuie-monolit? Știţi, am citit odată că “Statuile nu râd niciodată”, deci logic ar fi să nu le doară dacă le zgârii un pic. Cât să scrii doar pe ele „Și ce mult te-am iubit”.
– Asta le doare cel mai tare. Să le spui – și să nu le fi dovedit cât au trăit – că ai ţinut la ele. Au fost cândva vii și tot de vii – ciopârţite. În opinia lor, asta se numeștre vânzare de ţară. Incest, dacă vrei. Nu se prescrie, nu se iartă. Și mai e ceva: unul, angajat Discovery Chanell, a stat zi și noapte să surprindă o minune, vreo treizeci de ani. Amărâtul tot spera să vadă cum o statuie reînvie. Cum reprinde contur și redevine… Or ce-a zis ? A, da, ceva la modul “Statuia asta moartă vreau să fie o Românie vie de-altădată !”.
– Și ce-a păţit numitul angajat care credea-n minuni ?
– A devenit, la rândul lui, statuie. Uite-l colea, mai la stânga ta ! Statuie faţă-n faţă cu altă statuie ! Oglindă moartă într-o oglindă până mai ieri vie !
– Ele, monumentele-astea, aud ce zicem noi acum ?
– Aud, da-s mute. Într-o noapte – să fie tot treizeci de ani –, am aţipit aici, în parc, lângă ele. Și am văzut o adunare de-a lor: congresul statuilor. Era ca-n filmul ăla, “Cercul poeţilor dispăruţi”. Erau frumoase cum numa-n vis un înger se arată. Adică erau oameni. Erau, cred – ba nu, sunt convins – români. Oamenii ăștia – acum și ei statui – venerau o altă statuie. Iar cerul, băiete… E-hei, cerul era colorat în roșu, galben și albastru. Luna, la fel. Soarele, a doua zi, avea și el aceleași trei culori.
– Iartă-mă, dar ești scrântit, stimate ghid? Soare în trei culori ? Poate doi sau trei sori. Semn al războiului dintre noi. Auzi, dar ele nu obosesc niciodată ? Mă uit la asta, care ţine-o spadă-n mână !
– Da, legenda spune – dau un exemplu la întâmplare – că Mihai Viteazul stă mereu călare și cu spada ridicată. Cu inima stă prost. Din când în când, chiar sângerează. Dimineaţa, femeia de serviciu dă cu mopul să șteargă sângele zadarnic curs. Și-apoi stoarce și mopul și inima și aruncă tot lichidul ăsta. Unde ? Cred că prin câmpiile asire și îndepărtata mare. Sau, mai pe-aci, pe- aproape. N-ai remarcat că Dunărea începe să fie mai roșie? În fine, un popor de daltoniști n-are cum să remarce astfel de nuanţe.
– O ultimă-ntrebare, te rog ! Statuile pot fi înfiate ?
– În niciun caz. Doar vândute, dar cât sunt vii. Atunci e valoarosă și statuia mamă – că are păduri, și munţi, și petrol. Copiii ei ? Statui deznădejdii, dar încă vii, sunt adoptaţi prin ţări străine.
Ghidul pleacă. Dau să mă mișc și eu. Picioarele sunt ca de piatră. Reumatismul, îmi zisei. Pun mâinile pe pardoseală și mătănii zici că bat. Să mă ridic nu am mai putut. Și am încremenit. Stană de piatră într-o ţară nemișcată. Trec anii. Încă alţi trezeci. Ghidul e același și conduce un grup de francezi. L-aud pe unul întrebând:
– Pot să tatuez aceste statui de piatră? Știu că ele „niciodată nu plâng, niciodată nu râd”. Primește acordul tacit. Străinul împlântă cuţitul în inima mea și scrie “Je t’aime, ma cherie !”.
Cu sângele meu și-al vostru, Marea Moartă-nvie.
Iar Dunărea plânge la căpătâiul unei Românii devenită statuie.
