Florin Tănăsescu
– Dragi elevi, în toate manualele – alternative sau ba – se vorbește, mai nou despre nealternanţa anotimpurilor. Dacă nu știaţi, vă spunem noi: vă aflaţi într-o ţară în care se moare în fiecare primăvară.
– O ţară să treacă la cele veșnice taman la echinocţiu ? Când bezna nopţii face transfuzii către ziuă și speranţa de viaţă crește ? Profesore, vorbești prostii !, să-l contrazic eu îndrăznii.
– Eu vă vorbesc de-o ţară în care existau cândva patru anotimpuri și trei culori. Acum e doar primăvară – vara, toamna, iarna sunt scoase din dicţionare – și o singură culoare: doliu. Iar crucile de lemn din cimitire sunt folosite pe post de combustibil în crematorii.
– Cenușa-i aruncată în patru zări ?
– Nu mai există zare, nu mai există soare. Iar luna, pudică, și-ascunde, după nori, și ultimul pătrar. E beznă, deci.
S-auzi așa ceva, mai rar ! E clar, profesoru-i turbat. Ies să iau aer…
Prin inimă neagră de codru treceam. Mă întâlnesc cu Fefeleaga. Frumoasă foc, nu-i fie de deochi ! Avea – în loc de cizmele alea amărâte care m-au urmărit o viaţă – pantofii din lac. Și era fardată. O fată frumoasă. O fată fericită.
– Nu mai cari sare ?
– Tu crezi că 350 de Cai Putere ăștia – mi-arată un Audi Q7 -, care fac cât vreo 20 de milioane de Batori chiori, sunt pentru sare ? Nu, dragul meu, Fefeleaga are și ea dreptul la un pic de fericire. Fie ea și retroactivă.
Prin lăstăriș de sânger de nebun alergam. La un popas dau nas în nas cu Victoria. Victoria Lipan.
– Ce face Nichifor ? Ce mai știi de el ?
– E plecat la muncă în Spania, pe șantier. A lăsat păstoritul. Până la urmă, e mai bine așa. Decât să trăiască în ţara asta în care și primăvara se moare, mai bine să fugă peste hotare.
O las în plata ei. Doar un ecou mă urmărește la nesfârșit: “Decât în ţara asta în care și primăvara se moare, mai bine la muncă, peste hotare”.
Fug. Umăr lângă umăr, e lângă mine Agripina. O-ntreb:
– Încotro gonești, femeie ? Copilul ţi-e mort…
– Ești în eroare, fraiere ! Copilul meu este-nfiat. Agârbiceanu a ratat finalul din “La Vulturi”. Băiatul e chiar foarte bine. Dar nu aici, în ţara-ncremenită-n timp și care este doar o amăgitoare primăvară. E-n ţări străine.
Îndrăgind adevărul, prin inimă – ce mai contează culoarea ? – de codru fugeam. Mă întâlnesc cu Blaga.
– Mai credeţi, stimabile, în mirabila sămânţă sădită într-o primăvară ?
Se uită poetul – filozof la mine. Pentru a doua oară mut, ca și neamul meu redus la tăcere, mă privește cu milă. Își întoarce privirea și zice pentru sine: “Mirabila sămânţă nicicând n-o să-ncolţească în ţara asta, unde, culmea, este o perpetuă primăvară. Aţi strivit-o cu nesimţírea voastră”.
Prin inimă verde de vâsc, în loc de copaci, alergam. Magda Isanos recită: ”Tu nu știi nimic despre ţara bolnavă/ Ce stă la fereastră-ntre flori ?”.
Mă ia cu fiori. Mă-ntorc la cursuri. Profesoru-mi zâmbește complice. Îl rog să-mi dea ceva antidurere. Mă doare inima de-atâta primăvară-n ţară. Rânjește și-mi zice: ” Așteaptă să fii programat. Deocamdată, sistemul e defect”.
La coadă la moarte, cuminte, m-am așezat. Azi, 20 iulie, când la alţii e miez de vară.
La mine în ţară este, mereu și degeaba, primăvară…
