Giorgiana Radu

 

Ne naștem cu crucea destinului pe umeri, purtând-o încă din prima zi de viaţă. La început, greutatea ei insesizabilă nu ne creează disconfort. Mai târziu însă, când firescul trecerii anilor se întâmplă, povara propriei vieţi poate deveni apăsătoare. Vârsta nu e un criteriu de selecţie pentru nedreptăţile destinului. De multe ori, copii și tineri, oameni buni care primenesc lumea asta scălâmbă sunt condamnaţi spre purtarea unor cruci greu de suportat, în timp ce de scursurile societăţii, de pedofili, criminali, violatori, pare să nu se atingă nicio molimă. Doar Dumnezeu știe cum face împărţirea celor ce se petrec, firești și nefirești, pe pământ. Noi doar observăm, judecăm și punem întrebări care rămân fără răspuns. Răspunsul rămâne în neant, auzit de stele și de lună. Urechea umană e prea păcătoasă pentru a-l putea percepe.
…Oamenii se nasc și mor. Moartea este singura certitudine. De ea nu ne putem ascunde, pe ea n-o putem fenta. Înainte de vreme sau târziu în înșiruirea anilor, moartea se întâmplă. Odată cu ea se petrece totuși și ceva pozitiv. În câinoșenia care începe să domine relaţiile interumane, moartea reînvie solidaritatea. Doar moartea îi mai determină pe oameni să fie solidari cu semenii. Altfel, se lasă măcinaţi de invidie, de egoism, de ură. În bucurie, solidaritatea lipsește cu desăvârșire. Nu știm să ne bucurăm pentru reușita celorlalţi. Doar apusul vieţii îi recheamă pe oameni la sentimente mai bune. Probabil, e singurul moment în care ne simţim egali. Știm că vom fi, la un moment dat, în aceeași situaţie, și astfel devenim solidari în moarte.
Lângă blocul din București în care locuim, cresc falnici niște castani care acum au înflorit. Au fost puși de cel mai inimos vecin și prieten, Adrian Petrescu. Ca răsplată, vecinii l-au reclamat la primărie pentru insultarea ţărânii de lângă bloc, care trebuia să rămână stearpă. Castanii au crescut, iar de umbra lor se bucură și uscăciunea sufletească a reclamagiilor care trăiesc și comit alte delaţiuni. Domnul Adrian nu mai e printre noi, iar soţia lui Mariana, care nu și-a terminat lacrimile cu care-l plânge, ne-a adus coliva pomenirii de nouă luni.
Prin fiecare moarte deplângem, într-un fel, și propria moarte, și sperăm ca ea să ne ajungă cât mai târziu. Depinde însă doar de… crucea destinului!