Florin Tanasescu
Firește, moraliștii vor strâmba din nas când le voi povesti că da, la vârsta mea – cincizeci și ceva de ani – mă-ndrăgostisem de o frumoasă Domnișoară. Nici treizeci de ani nu avea. Se-ngâna ziua cu noaptea precum trecutul cu prezentul și noaptea cu ziua care, cel mai probabil, nu va veni. Revin la domnișoară. Politicos, o invit la o plimbare. E de acord. “Lady”s first !, o îndemnai.
Ce paradox ! Amanta, soţia, sora, oricum aţi vrea să-i ziceţi, de 30 de ani, face pe tocul piciorului drept stânga-mprejur ! Adică, calea-ntoarsă. Sunt scos din minţi de două ori: o dată de frumoasa Domnișoară și–a doua oară, de drumu-ales de ea ! Sunteţi cu toate acasă, lady?, îndrăznesc s-o întreb !
– Acasă ? Vorbești de acasă ? Hai să căutăm drumul spre casă, spre fosta, trecuta, nicicând viitoarea Românie.
Amândoi mergeam înapoi. Mi-e sete. O implor să poposim la un mall, să-mi iau o apă plată. Și, ce ciudat, se pare că Labiș nu a existat fiindcă, de fapt, ciuturile scot din fântână nu nămol, ci apă-apă. Văd și o căprioară. A, nu, mi s-a părut! E tot aceeași ciudată Domnișoară.
Simt nevoia de ceva adrenalină. Deci, prinzând curaj, îi spusei domnișoarei cu inima stânsă de dorinţă și rușine: “Hai prin codrii de aramă!”.
Madame – “ La Femme de trente ans”, vorba lui Balzac – se uită la mine, mirată, și ridică una dintre sprâncenele pensate. M-o fi crezut că-i fac propuneri deocheate ? Emma – căci acum părea de-a dreptul sictirită ca eroina lui Flaubert – e înţelegătoare. Mă ia de braţ și simt… Cum zice Heliade Rădulescu ? A, da ! “ În braţe n-am nimica și parcă am ceva ”.
Să fie amintirea despre ţara mea ? Dar, să trecem peste amănuntul ăsta.
Cum ziceam, “prin inimă neagră de codru” treceam…
Mi-e frică !, rostesc. “Mistreţul cu colţi de argint e pe-aici ?”, întreb temător. Stai calm – îmi spune domnișoara. La vremea asta, Ţiriac e băiat de mingi. Iar monsieur Ștefan Augustin Doinaș abia scrie o altă poezie: “Astăzi ne despărţim/Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim”. Tot n-ai înţeles că suntem în drum spre adevărata
casă ? Aia din urmă cu treizeci de ani, când m-am născut eu ?
Sucita domnișoară face, brusc, iar stânga-mprejur. Adică, așa cum minus cu minus fac plus, la fel și stânga-mprejur cu stânga-mprejur ne-aduc pe-amândoi în anul de graţie 2019. În drumul nostru spre-napoia înapoii văd o cută pe fruntea ei contur prinzând. Și, mi se pare mie sau se maturizează de la răscruce la răscuce, pe măsură ce ajungem în vremurile noastre ? E numai o părere, îmi zisei. Eu sunt alături de-o fată frumoasă, îmbrăcată-n ie…
– “Astăzi ne despărţim”, cum a zis Doinaș, îmi spune cu glas stins Domnișoara-ţară. Îţi spun doar atât : să crezi, cuvânt cu cuvânt, ce-a zis Marin Sorescu și ce-ţi zic eu acum: “Eminescu n-a existat. A existat doar o ţară frumoasă. (…). Dar, fiii ei, auzind tot mai des câinii lătrând”, și-au luat lumea-n cap. Și-au luat plecat.
– Jandarm !
– Ordonaţi, dom’ maior !
– Pune-i oglinda la gură cucoanei ăsteia căzute la sol. Vezi dacă se -aburește !
– Se aburește, dom’ maior !
– Aha! Deci, trăiește. Trăiește românește.
Iau pulsul frumoasei Domnișoare-ţară. E tot mai slab. Și-al meu la fel.
Cineva, acolo sus, pune de-un pariu: Cine moare primul ? Ea sau el ?
