Florin Tănăsescu
Afganistan. “Dom’ șef de Stat Major, permiteţi să raportez: România e aproape moartă. Să-i mai trag un glonţ în ceafă, să fim siguri de sfârșitul ei ? Am înţeles, și-l trage singură, cât încă mai are vlagă. Că de conștiinţă, vorba dumneavostră, nici gând”.
Pilot de pe Mig 21. “Alo, baza. Baza NATO! Sunt deasupra Rusiei. Aud cum «Râde pân’ la lacrimi clopoţelul» și cântă «Adio, Deveselu!». Nu, nu-i Esenin, ci Rasputin. Eroare, eroare ! Suntem în secolul 21. E Putin. Ce ne facem fără acești români care-au crezut în noi ? Să mai aștepte încă 50 de ani ? Ok. Fac o voltă și mă-ntorc pe portavion. Cu sufletu-mpăcat. Cu sufletul meu de yankeu care mai crede că există conștiinţă-n România.

Podul care leagă Buda de Pesta. Deci, Budapesta. Sub el, plutește un stârv. “E de româncă, de ţigancă, de fată basarabeancă?”, se-ntreabă un turist rătăcit. “Din toate câte puţin, răspunde-un bozgor. Și-au băgat unghiile-n gât. Amărâţii ! Și mai strigau la noi: «Afară, afară, cu ungurii din ţară !» Iete, suntem afară”.
Chișinău. O moldoveancă de dincolo de Prut, plângând a ei – că doar nu a noastră – soartă: “«Deșteaptă-te române, din somnul cel de moarte !» Doar vreo oră, două, trei, cât să luăm și noi viză, să trecem dincolo, spre Champs Elysees. În rest, patria-mumă să se spele pe cap cu toată conștiinţa ei!”.
Ruse. Bulgarii privesc măreţe umbre – “Mihai, Ștefan, Corvine”- cum valsează pe malul stâng al Dunării albastre. Parcă și lor le pare rău de neamul care le striga “Bulgăroi cu ceafa groasă”. Ba, chiar și Catedralei din Sofia îi pasă. Doar nouă, nu.
Paris. “Ce ţară ciudată e și România asta. Alaltăieri murea odată cu noi, strigând «Je suis Charlie!», iar azi ? Azi ne-njură că n-au Monte Cassino la Constanţa, că Micul Trianon e o ruină, că plaiul mioritic merită mai mult decât un Cocoșat din Notre – Dame, iar o madam chiar zice să re-nvie și anii ’90, când se cerșea un leu pentru Ateneu ! Cine să-i înţeleagă, mon Dieu? Generalul Berthelot? E dus și el. Poate Clotilde Armand.”
Atena. Nicolas Kazantzakis are mustrări de conștiinţă. Crede că a comis o mare erezie când a scris “Hristos Răstignit a doua oară”. Află de la un cipriot de România. România răstignită! Și-ncepe să danseze ca nebunul. Ca Zorba Grecul. Dar nu de răul altuia, ci pentru conștiinţa sa. Conștiinţă pe care, s-avem iertare, neamul ăsta n-o prea are.
București. Un rest din ultimele zilei ale unei Românii răstignite. Preafericitul atenţionează că nu se aprind candele și lumânări pentru biata ţară decât cumpărate de la Patriarhie. Iar Sfânta Liturghie ţine pasul cu rata inflaţiei, deci e un pic mai scumpă. Doar cu 25 la sută.
Bucharest, sfârșit de mai, 2019. Mulţime de orbi îl așteaptă pe Papă să-i vindece. Și se miră-ntreabă: “Cum, Papa nu are «trei coroane puse una peste alta»?! Și nici șapte cruci de aur agăţate de grumaz?”.
Bucharest, sfârșit de mai, început de iunie, era noastră. Și încă ţara noastră. Francisc spală picioarele unei Românii muribunde. Și zice:
“Iată, acum te-ai făcut sănătoasă, de-acum să nu mai greșești a doua oară!”. Și pleacă.
Cred într-unul Dumnezeu și-n trezirea conștiinţei neamului meu!