Florin Tănăsescu

Noapte soioasă. Singur în casă. Dormeam în picioare, că n-avem pat, n-aveam nici masă. Erau puse sub sechestru asigurător, pentru prejudiciul creat de mintea anchetatorilor.
“Cioc, cioc!”, la ușă aud bătând pe cineva. “Intră!”, zisei cu inima strânsă. Și-o fătucă – nici prea tânără, dar nici bătrână – îmi intră în casă, pe cum zisei, pe nepusă masă.
“Doamnă, v-aș invita să luaţi un loc în spaţiu, dar vedeţi, n-am nici măcar un taburet să vă faceţi comodă. Știţi, tot dumneavoastră mi-aţi pus sechestru-asigurător pe tot ce mișcă. Și-n mintea dumneavoastră, există suspiciunea rezonabilă că, deh, și scaunul, având patru picioare, intră la categoria obiectelor mișcătoare”.

“Ceva haleală ai ?”, mă întrebă unul care ronţăia de zor o Portocală. “Piei, drace !”, îmi zisei, scuipând în sân. Tu cum intrași în cămăruţa-n care stau ?” Netrebnicul, cu-al său tupeu, răspunse: ”Eu sunt bau-bau ! Intru și rad din zbor pe cine vreau. Doamna, aici de faţă, este femeia care mișcă România. Sau o-ngroapă… Dar ce contează, esenţial este că face ce vrea. Inculpat, mișcă-te și adu mai repede o canapea”.
Deci, ce mai tura – vura, îmi zisei, doamna e Codruţa. Frigul mă cuprinse. Noaptea nu mai era soioasă, ci deveni slinoasă. Pe cer, un fulger desenă-n zig–zag un semn: “Susţinem LKC !”. Și, cam atât. A, să nu mint, un amărât de tunet făcu doar “fâs” și totul reveni, cât de cât, la normal.
Lady Gaga, numita Codruţa, tot în picioare stătea. Ușa se deschise iar și apăru ca o nălucă o figură un pic cam clăpăugă. „Mă cheamă Hans, vin de dincolo de – Ocean. Deci sunt american, iar numele de Klemm presupune că sunt un gentlemen. O ceapă degerată ai și tu prin casă? S-o punem, cu o mămăligă românească pe un ștergar moldovenesc. De foame, urechile-mi trăsnesc”.
Ăștia-s lihniţi de foame și-nsetaţi de sânge, mă dumirii într-un târziu. Și făcui o mică, timidă aroganţă: “Nefericiţilor, a voastră prestanţă/aroganţă unde e? S-a dus pe Apa Sâmbetei ? Voi, ce-aţi tăiat și-aţi spânzurat live, totul fiind televizat, voi care aţi încătușat, vorba poetei, până și florile, aţi scăpătat? Veniţi la bietul inculpat să cerșiţi mâncare?“.
Portocală rămase cu gura căscată. Lady Gaga dădu să iasă, dar, na belea !, ușa n-avea clanţă. Hans mă întrebă în englezește de știu vreun avion ce decolează. I-am zis că eu sunt un biet tractorist, adică aviator în brazdă. “În brazda ţării mele în care, sire, neinvitat ţi-ai vârât coada”, îi mai dădui de știre.
Noaptea stătea să scadă. Toţi trei se-nghesuiau să iasă care pe ușă, care pe fereastră. Zadarnic, însă. Le-am explicat, pe înţelesul lor (lui Klemm chiar fără translator): “Copiii durerii, anii ’50 s-au dus. Mai pe-nţelesul vostru, au apus. Nu pun la socoteală câte destine, câte visuri sau vieţi de râpă aţi dus”.
Se făcu ziuă. Un tunet bubui. Începu să plouă. Apoi, soarele a răsărit.
Apăru și curcubeul. Semn de viaţă nouă.