Luiza Radulescu Pintilie

Dacă planurile NASA vor prinde într-o zi viaţă, primii oameni care vor ajunge pe Marte vor trăi într-o pădure. Printre stâncile şi praful roşu de deasupra lor, împrăştiat de vânturile puternice, ar urma să fie înrădăcinaţi copaci pământeni, crescând spre „cerul“ unor tuneluri trasate deja pe planşetele oamenilor de ştiinţă. Apusuri albastre, din cauza atmosferei rarefiate, vor rămâne la sfârşitul fiecărei zile agăţate în ramurile arborilor, iar anotimpurile vor întârzia de două ori mai mult decât le măsurăm aici şi acum durata. Nu ştiu ce culori va da frunzelor toamna meleagurilor de la depărtări de atâţia ani lumină şi ce foşnet le vor imprima furtunile solare! Dar e atât de frumos şi de spectaculos începutul de toamnă pământeană încât trece adesea de ceea ce vezi cu propriii ochi şi îţi închipui cu propriile gânduri! Încât oricui va ajunge -dacă va ajunge!-să trăiască în pădurea de pe planeta roşiatică am convingerea că îi va fi dor de întomnarea ce-i va rămâne în amintire !

Până atunci cred că avem toate motivele să ne bucurăm de trecerea într-un nou anotimp, unul care se revarsă nu numai peste verdele copacilor, ci şi peste arborele vieţii fiecăruia dintre noi. Schimbând, răscolind, înfrumuseţând altfel decât au făcut primăvara şi vara şi crengile crescute din trunchiul pomului-pom şi pe acela căruia îi dăm omenescul existenţei noastre. Căci nu degeaba am primit moştenire din generaţie în generaţie frumosul obicei de a sădi măcar un pom în trecerea noastră prin viaţă! Iar în multe alte ţări cel dintâi dar pe care îl primeşte la venirea pe lume un copil este acela al plantării în curtea casei a unui măr- dacă e băiat sau al unui păr-dacă e fetiţă, care să-i ocrotească ori de câte ori le va fi greu. Vechea astrologie celtică spune chiar că fiecare dintre noi avem o conexiune sacră cu natura şi că păstrăm în noi, în funcţie de harta constelaţiei personale, vibraţii ale copacilor care ne marchează, din prima până în cea din urmă clipă, destinul. Cine n-a simţit, măcar o dată, copil fiind ori om mare, un fel de răspuns la îmbrăţişarea, fie şi în joacă, a unui trunchi de copac ?!Şi-apoi, privindu-ne mai atent, nu suntem şi noi asemenea arborilor?Nu trecem prin viaţă, ridicându-ne mai întâi, în copilărie, ca o rămurică frumos înverzită, apoi cu tinereţea aidoma ramului ce-şi sporeşte cu fiecare zi vigoarea, îmbobocind, înflorind şi dând rod, înfruntând apoi cu toată forţa maturităţii şi toamnele cele mai aprige şi iernile cele mai viforoase cum fac, cu semeţie, şi arborii ? Vara arborii trăiesc şi iarna- gândesc, am găsit scris undeva , într-o carte, şi mi se pare că şi noi ,oamenii, existăm cel mai intens, ca o ardere, ca o flacără, ca o risipire de energie, de nerăbdare a clipei trăite la maximum în vara vieţii noastre, lăsându-ne însoţiţi de calmul lucrurilor mai cumpănite , mai înţelepte abia spre ceasuri de toamnă şi de iarnă existenţiale.Ba chiar cred că nici nu trebuie să privim altfel decât înţelegând şi acceptând frumuseţea şi povara, grijile şi speranţele fiecărui anotimp ce trece peste noi, învăţând câte ceva tot de la copaci. Cei despre care se spune şi că, în absenţa ploii, îşi îngălbenesc mai devreme rămurelele plăpânde, fiindcă acelea deja îmbătrânite au în ele adunată forţa sevei cu care să se împotrivească vremii mai aspre. Nu vin adesea răspunsurile, soluţiile, rezolvările de la cei trecuţi prin mai multe anotimpuri de viaţă atunci când există „urechile” care să le audă şi minţile care să priceapă folosul, lăsându-se modelate şi îndrumate ?!
Vă mai amintiţi ghicitoarea învăţată în şcoală: există un copac cu patru crengi-una înverzeşte, a doua rodeşte, a treia veştejeşte, a patra se usucă. Ce e ?” – şi cum ne bucuram dacă la ridicarea de mână noi răspundeam că e anul, sau măcar puteam îngâna deodată cu cel ales să dea răspunsul ! Anul pomilor şi anul nostru, al oamenilor, au ajuns acum la ceas de toamnă. O toamnă căreia îi cerem adesea să ne lase verzi pomii , deşi ne încântă splendoarea frunzelor arămite. O toamnă ale cărei ploi molcome ,nostalgii şi depresii ne sperie, deşi ne plac întârziata odihnă a gândului, privind în zare pe fereastră, şi aroma de ceai aburind. Sigur, nu ne-a fost dăruit miracolul arborelului curcubeu a cărui culoare verde a trunchiului se închide treptat, dând naştere unor surprinzătoare amestecuri de albastru, violet, maro, portocaliu, roz , roşu aprins. Dar stă doar în puterea noastră ca şi pomul vieţii noastre să se coloreze nu doar în albul şi negrul cu care ne-am obişnuit să vedem lucrurile, oamenii, tot ceea ce ne înconjoară, ci în tot ceea ce înseamnă pentru noi frumosul, binele, adevărul, vindecarea. Vorbind despre viaţa secretă a arborilor, un pădurar din Germania şi-a prezentat într-o carte îndelungata experienţă , concluzionând că arborii comunică între ei, plâng în timpul secetelor, au grijă de „vecinii” bătrâni sau bolnavi, au sentimente şi memorie. Au- vă vine să credeţi ?!- un fel de sistem similar reţelei de Internet prin care fac schimb de mesaje atunci când se apropie vreun pericol !Lumea medicală recunoaşte şi ea terapiile vindecătoare cu ajutorul energiei copacilor, iar copacii înşişi se lasă pe „mâna” tomografelor care să le detecteze forţa rădăcinilor, stabilitatea trunchiurilor şi a ramurilor în faţa furtunilor vieţii, „răul” adânc al putregaiului. În acest timp , undeva, în laboratoarele viitorului, se „plantează” pădurile toamnelor de pe Marte ! Dar aici, lângă noi, după calendarul pământean, fiecare dintre noi poate trăi o toamnă mai frumoasă decât toate cele care au rămas în urmă. Fie-vă întoamnarea frumoasă, rodnică şi înţeleaptă, fie-vă vindecătoare şi dătătoare de speranţa că arborele vieţii poate rămâne verde ,mai presus de calendarele timpului, atât timp cât în suflet nu încetăm să păstrăm dorul de primăvara ce va să vină !