Luiza Rădulescu Pintilie

Unde e, oare, vremea în care credeam că avem puterea să alungăm norii, ploaia, tunetul şi trăsnetul doar cu răsunetul glasurilor noastre de copii ce spuneau, ca şi cum ar fi fost o rugăciune, de trei ori, şi deopotrivă o magie: ”Cărămidă lucitoare/ Dă, Doamne, să iasă soare,/ Cărămidă rea/ Dă, Doamne, să stea !/ Cărămidă veche,/Dă, Doamne, să-ncete!”?!
Cu timpul, vremea şi vremurile ne-au făcut mai degrabă să credem că Dumnezeu şi-a întors cu totul faţa de la noi şi ori de câte ori plouă – liniştit, cu soare, întunecând cerul şi coborând noaptea în plină zi, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii, ori cu grindină – ne întrebăm ce-o mai aduce cu ea dezlănţuirea vremii, ce-o lăsa în urmă şi ce ne-o mai aştepta…

În era meteorologiei moderne, părem a fi adesea la mâna Sfântului Ilie, cel care leagă şi dezleagă ploile, care hotărăşte unde şi când să bată grindina, care tună şi fulgeră, cutreierând cu carul lui de foc, tras de cai înaripaţi pe care îi struneşte cu biciul împletit în şase, bolta cea mare a cerului.
Nu am aplecare asupra scrierilor bisericeşti, dar povestea sfântului despre care Vechiul Testament istoriseşte o ştiu încă din vremea în care bunica mea, păstrătoare de rânduieli creştine, cum le pomenise din neam în neam, îmi spunea că umblă prin nori purtând în mână un paloş cu două tăişuri- unul de aur, sub a cărui lovitură cade pe pământ mană, altul de argint cu care slobozeşte grindină. Şi fiindcă nimeni, spunea bunica, nu are voie să vadă carul ceresc, tot văzduhul se acoperă de nori. Dar oamenii ştiu că, supărat că nu şi-a aflat ziua – Dumnezeu amăgindu-l că încă mai este până la timpul la care, aprig cum e, să tune şi să fulgere – Sfântul Ilie brăzdează înaltul de la un capăt la celălalt, cuiele de la roţile carului său străpungând bolta cerului şi lăsând să curgă ploaia, iar de sub copitele argintate ale cailor scânteind fulgere ce brăzdează, înfricoşător, înnorarea. Iar povestea aceasta aflată de bunica dinspre partea mamei la slujbele bisericeşti, pe care le-o spusese celor şapte copii, mi-o repeta şi mie, cu glasul ei blând şi frumos, în fiecare an în care o speria or seceta prelungă ce pârjolea totul prin grădină, or nesfâşirea ploilor şi a străfulgerărilor cereşti. Îndemnându-mă, de fiecare dată, la sfârşitul ei, să fac semnul crucii ori de câte ori trăsneşte ori fulgeră fiindcă doar crucea nu e atinsă de pedeapsa sfântului care loveştre pomi, oameni şi chiar streaşini de biserici… O poveste pe care o ştiam pe de rost, dar o ascultam mereu fascinată, de parcă aş fi auzit-o întâia dată. Şi aş mai asculta-o la fel şi acum dacă aş putea întoarce timpul în vremuri mai de demult, dăruindu-le ani tineri bunicilor ce s-au dus să îi fie mai aproape sfântului pe care, în viaţa pământeană, îl cinsteau cu evlavie, nelucrând în ziua lui, rânduită în calendare pe 20 iulie, ca să-l îmbuneze să dea ploaie curată, caldă şi aşezată peste holde.
După cum tot plouă în ultima vreme, pare că Dumnezeu nu prea i-a mai putut ţine în frâu mânia Sfântului Ilie! A plouat în ajun de Sfântul Ilie, a plouat chiar ieri încât, după norii ce au împovărat ziua încă de dimineaţă, mă aşteptam să zăresc trecerea carului de foc, ori măcar să-i aud huruitul roţilor de argint. E deja prăpăd în multe locuri din ţară, nimic nelipsind din arsenalul biblicului sfânt încă dinainte de ziua lui: ploi torenţiale, grindină, tunete, fulgere, pe de o parte, de-a început să putrezească recolta pe câmp, iar oamenii şi-au pierdut, sub viituri, agoniseala de-o viaţă; arşiţă, sufocare şi pârjol pe de altă parte, de crapă pământul şi se usucă tot ce este verde. Dar nimic nu mi se pare mai dureros decât imaginea câte unui bătrân care nu se lasă dus din casa şi din curtea lui, ţinându-se strâns de uluca gardului, de poarta grajdului, ori de ramura mărului din curte, hotărât să fie mai bine înghiţit de apele mâloase decât să lase totul şi să plece!
Om fi, cum zic mulţi , din ce în ce mai păcătoşi şi nu ne mai rabdă cerul, iar dacă stăm strâmb şi judecăm drept, nu prea găsim multe motive să îi contrazicem! Mă tem de tunete şi de fulgere dintotdeauna, dar nu l-am învinovăţit niciodată pe sfântul proroc despre desferecarea vijelioasă a ploilor şi a luminii ce „taie”, asurzitor, cerul . Poate şi pentru că prăznuirea lui o păstrez în minte drept sărbătoarea merelor de vară ce se vor transformă, în Rai, în „mere de aur”, răsplată pentru cei bineplăcuţi lui Dumnezeu. Fiindcă bunica spunea că mărul e pomul Sfântului Ilie, ale cărui roade dulci nu se mănâncă până la ziua lui, iar atunci se sfinţesc la biserică şi apoi se împart cu ulcele împodobite cu flori şi aţă roşie şi umplute cu apă curată. Mă-nfiora şi atunci şi, parcă, mă-nfioară şi acum gândul că peste grădinile celor care nu respectă rânduiala se abate grindină cu boabe mari cât merele… Ori acela că „întâi cine mănâncă şi apoi dă de pomană mere, pe cea lume tot va culege la mere şi parte de ele nu va avea”, cum am descoperit mult mai târziu că scrie într-o frumoasă culegere despre datinile bunilor noştri… Iar „cine dă de pomană mere le va găsi în Rai mere de aur”. E drept că nu s-a întors nimeni, niciodată, să ne spună dacă sunt adevărate, Dincolo, toate acestea. Fiindcă, aici, pe pământ vedem toate cu ochii noştri. Şi, câteodată, în faţa atâtor grozăvii care te îndeamnă să te întrebi până unde şi până când vor fi atâtea şi de atâtea de îndurat, nu poţi să nu laşi, cât o dârâ de lumină, şi gândul că, poate, ştiau bătrânii, în toată neştiinţa pe care ne tot grăbim să le-o căutăm, ceva venit şi din rânduielile acestea vechi. Că poate aveau rostul lor culegerea şi sfinţirea chiar în ziua Sfântului Ilie a busuiocului cu care se binecuvintează oamenii întregul an în biserici şi se tămăduiesc de boli şi beteşuguri toţi cei ai casei. Că poate lângă toată ştiinţa pe care am deprins-o din cărţi şi au descoperit-o învăţaţii până acum, în mileniul acesta, ne-ar fi de folos să ţinem minte şi învăţături după care şi-au condus viaţa atâtea şi atâtea generaţii şi generaţii de dinaintea noastră. Cât de frumos „citeau”, de pildă, într-o creangă de măr, curgerea timpului pe care noi o desluşim acum în savante modalităţi de măsurare a clipelor, cu care suntem mereu într-o continuă şi obositoare alergare, şi câtă credinţă aşezau în ramura roditoare a aceluiaşi pom roditor! Când înflorea mărul, era ştiut, fără a fi citit din cărţi, că nu se mai putea pune sub brazdă porumbul; fiindcă era loc curat, la rădăcina unui măr se vărsa apa în care era scăldat copilul abia botezat, ca să crească, să înflorească şi să aibă, la rându-i, când îi va veni vremea, rod de prunci; iar ramura de măr adusă în casă de Sfântul Andrei devenea înflorită sorcovă cu care se ura de bine, de belşug şi de sănătate la trecerea într-un an nou.
Mere dulci, busuioc şi ploi cu foc! Toate ne sunt în jur şi mai păstrează în ele, dacă vrem să vedem, şi ceva din vremea în care – vă mai amintiţi ?! – ne roteam în cerc şi spuneam de trei ori, convinşi că se va împlini:” Fugi, ploaie,/Fugi, ploaie,/Că te-ajunge soarele /Şi-ţi taie picioarele!”.
Nu mă bănuiţi că aş crede că vom putea alunga norii de care meteorologii spun că nu scăpăm până la sfârşitul lui iulie, dar vreau să cred că vom putea reuşi să înseninăm, la hotarul zilelor noastre atât de agitate, măcar albastrul cerului sufletesc, ca să ne lumineze apoi, frumos înstelat, drumul pe care mergem prin viaţă. Cărămidă lucitoare,/ Dă, Doamne, să fie soare…