Luiza Rădulescu Pintilie

Doar Campionatul Mondial de Fotbal, canicula şi seceta par să mai reuşească să abată, în aceste zile, ochii şi gândurile de pe terenul înfierbântat al politicii, al protocoalelor, al mitingurilor, al haştagurilor care au ajuns să marcheze aproape orice, de parcă n-am mai găsi sensuri, emoţii, trăiri care să dea cu adevărat importanţă şi valoare cuvintelor, evenimentelor, sensurilor, rosturilor, până la urmă existenţei pe care o trăim !
Vremea nu mai are răbdare nici cu noi, oamenii, nici cu vremurile care fac să fie mai mult decât adevărată convingerea că viaţa e o luptă şi nu ne rămâne decât să luptăm! Cât, însă, oricât de rar şi oricât de firav, de sub seriozitatea, de sub încrâncenarea, de sub povara şi de sub neliniştea cu care trecem prin zile şi prin nopţi nu ne-am pierdut cu totul „slăbiciunea” de a crede în minuni ori măcar de a spera în ele, parcă nu este totul pierdut!

În înţelepciunea venită de demult, calendarul popular ne aşază în faţa ochilor fila pe care e înscris un astfel de moment. Tradiţie, legendă, superstiţie, credinţă, desferecătoare ale cerurilor verii , cum se crede despre sărbătoarea Sânzienelor rânduită peste puţine zile, pe 24 iunie, dar şi deschizătoare a unor locaşuri sufleteşti interioare în care mai păstrăm ceva din puterea de a crede în lucrurile tainice, aşezate, fireşti, care au ţinut, vrem sau nu vrem să recunoaştem, în picioare, de atâta vreme, generaţie după generaţie, lumea satelor româneşti.
Sânzienele din duminica Sfântului Ioan Botezătorul, considerată zi sfântă, în care nimeni nu are voie să lucreze. Ziua în care se crede că soarele ajunge în cel mai frumos punct al său şi stă mai multe ore pe cer, vestitor de vară deplină, după ce la trecerea nopţii în zori se crede că e bine să se culeagă, pe o pânză albă, de ştergar, rouă – „apă de stele”, adunată din locuri necălcate de picior omenesc şi netulburate de voci şi cu care orice se stropeşte devine talisman de bine, de vindecare, de speranţă şi de frumos.
„Du-te Soare, vino lună, /Sânzienele îmbună, /Să le crească floarea-floare,/Galbenă, mirositoare,/ Fetele să le adune, să le aşeze în cunune,/ Să le prindă-n pălărie,/ Struţuri pentru cununie/ Boabele să le răstească,/ Până-n toamnă să nuntească”. Cântec de Sânziene sau de Drăgaică, cum mai e cunoscută sărbătoarea aceasta în satele din sudul României, alăturând florilor mici, galbene şi îmbătător de mirositoare, rodul de spice aurii de pe holde cu grâu, şi ele pârjolite de asprimea vremii care se abate peste noi tot mai neîmbunată. „Au venit drăgaicele/ Să reteze spicele/ Spicele sunt măricele,/ Drăgaicele mititele/ Hai, drăgaică, să sărim/ Să sărim, să răsărim,/Că ştii iarna ce păţim/ N-am avea cu ce trăi/ Cu mălai din bănicioară./Spicele s-au retezat,/ Drăgaicele au plecat.”Cununi de flori şi cununi de spice, purtate pe cap de zâne bune – Sânziene şi Drăgaice, în singura zi despre care se spune că fetele nenuntite se pot îmbrăca în rochie de mireasă. Cununi aşezate apoi la tocul uşii , la giurgiuveaua ferestrei, la stâlpul porţii, la piatra de hotar de intrare în sat, pe crucile mormintelor spre apărare de stihii, de diavol, de boli şi de duhuri. Cununi aruncate pe acoperişul caselor spre a cerceta câţi ani mai sunt de trăit, după cum rămâne agăţată spre vârf, alunecă spre margine ori cade la pământ. Firave cercuri înflorite lăsate tainic de fetele tinere prin grădini, cu speranţa că dacă dimineaţa le vor găsi împodobite de picături înrourate este semnul că în vara ajunsă în mijlocul ei îşi vor găsi ursiţii. Aşa cum mai sunt şi astăzi dintre aceia care, purtând grija caselor, ascultă atent, cum ştiu de la străbunii lor, să audă dacă mai glăsuieşte cucul, ori a amuţit, semn de arşiţă mare şi de vreme secetoasă, cum ne tot încearcă în ultima vreme.
Poate nu credeţi nimic din toate acestea ! Poate credeţi că sunt ale timpului trecut şi nu mai au ce să caute în vremurile noastre. Poate credeţi că sunt ale gândurilor neştiutoare, nu ale deşteptăciunii ajunse astăzi pe Lună şi aproape de Soare. Şi până undeva aveţi dreptate în înşiruirea acestor gânduri… Iar până unde doar dumneavoastră decideţi ! Dar minunile ştiu ele cum să se strecoare prin orice geană de cărăruie sufletească… Priviţi ceva mai atent firele de muşeţel, de sunătoare, de cimbrişor, de mentă, de levănţică, de busuioc ori de cicoare găsite prin grădini, întâlnite în poienile şi la marginea pădurilor pe unde vă duc paşii de vacanţă, aflate pe tarabele pieţelor ori în târnica de nuiele a bătrânicii de la colţ de stradă! Se spune că în preajma sărbătorii de Sânziene toate plantele şi florile devin cu adevărat bune de leac şi acum trebuie culese, fiindcă apoi dau îndărăt şi îşi pierd puterea tămăduirii. Sau poate aveţi păstrată pe-acasă o ie din pânză albă, ce-a fost bătută în apa curgătoare a vreunei gârle, ca să se-ndesească şi să devină netedă spre a primi apoi meşteşugul cusăturilor înflorate, cu râuri, cu alesături, cu dantelă frumos scrobită. Poate aţi considerat-o demodată, poate i-aţi lăsat netulburată odihna altui timp în lada de zestre a amintirilor. Îmbrăcaţi-o cu drag ! Pe 24 Iunie e şi Ziua Universală a Iei, cămaşa înflorată venită spre noi de la străbunicele, bunicele şi mamele noastre, iar prin ele şi de încă mai de departe în trecut. Şi cu care avem toate motivele să ne mândrim, inclusiv acela că o îmbracă străinii cu mult drag, iar mari creatori de modă o reinventează, considerând-o nu numai actuală, ci şi de viitor !
Tradiţie, legendă, superstiţie, credinţă, apă de stele, cununi înflorite şi, poate, atât cât vrem, atât cât credem, atât cât acceptăm, câteva clipe de pace în lupta încrâncenată a vieţii de fiecare zi. Cu parfum de Sânziene, cu auriri de grâu copt, cu o tainică geană de miracol care încearcă să-şi facă loc, coborând din calendare, şi în sipetul nostru sufletesc. De ce nu i-am deschide poarta, aşa cum fac, cu bucurie, de când ne ştim, gazdele cele primitoare ?!