Undeva pe final de noiembrie 2017, cu prilejul Galei aniversare a Asociaţiei Presei Sportive, care împlinea 90 de ani, l-am văzut ultima dată pe Cristian Ţopescu. Întâmplător, am stat în sală chiar foarte aproape, motiv de nostalgie, mândrie, mai ales că, îmi aduc aminte că, în clasa a 8-a, într-unul dintre acele “oracole” care … zac prin pod, la întrebarea “Ce idol ai?”, eu scriam… Cristian Ţopescu! De fapt, a fost idolul unor generaţii întregi de jurnalişti sportivi, mai ales cei “formaţi” în perioada anilor 90, când, era imposibil, dacă îţi plăcea sportul, să nu “legi” marile peformanţe ale sportivilor noştri de vocea sa! Golurile lui Hagi, din America, în miez de noapte, dimineţile albe pe străzile oraşului, bucuriile, tristeţile, “viaţa” sportului românesc, toate erau însoţite şi au rămas întipărite în memoria noastră, în sufletul fiecăruia dintre noi, cu “vocea domnului Ţopescu”. Cristian Ţopescu a trecut în lumea celor drepţi, iar, odată cu el, a murit un pic din fiecare dintre noi! Îmi aduc aminte ce spunea, nu demult, un alt “uriaş” al identităţii poporului nostru – Mircea Albulescu… Ceva de genul că un om moare cu adevărat doar atunci când nimeni nu îşi va mai aduce de el, indiferent că acest lucru înseamnă doar să te uiţi cu plăcere la un film, la un spectacol etc. De Cristian Ţopescu, generaţia nostră îşi va aduce aminte veşnic! Ca şi de Nadia, Hagi, Gaţu, Patzaichin, măcar pentru simplul motiv că Ţopescu a fost cel care a “unit” toate aceste repere ale vieţii noastre! Să fim trişti că am rămas mai săraci? Să fim bucuroşi că am trăit asemenea “bogăţii”! Viaţa merge mai departe! De fapt, se scurge timpul…