Luiza Rădulescu Pintilie
„Marginile pământului, dragi tineri, sunt astăzi, pentru voi, foarte relative şi tot mai uşor de străbătut. Lumea digitală, reţelele sociale care ne impregnează şi ne străbat diluează graniţele, şterg margini şi distanţe, reduc diferenţele. Totul pare la îndemână, totul aşa de apropiat şi imediat. Totuşi, fără darul vieţilor noastre, puteam avea mii de contacte însă nu vom fi cufundaţi niciodată într-o adevărată comuniune de viaţă.(…) Nimeni nu e într-atât de sărac încât să nu poată da ceea ce are (…). Îmi place să repet îndemnul pe care l-am adresat tinerilor chilieni: Să nu crezi niciodată că nu ai nimic de dat sau că nu ai nevoie de nimeni (…)”.
Acestea sunt câteva dintre cuvintele înscrise în mesajul Papei Francisc pentru Ziua Mondială a Misiunilor ce va fi celebrată în luna octombrie a acestui an, adresate în special tinerilor, dar şi tuturor creştinilor. Având însă o rezonanţă care trece dincolo de marginile unui eveniment, dar mai ales de hotarele religiei, oricare ar fi aceasta, de graniţele ţărilor, de limitările de limbă, de preocupări sau de vârstă. Pentru că e un mesaj care vorbeşte despre VIAŢA însăşi, despre provocările – nici puţine, nici uşoare – aflate în faţa generaţiilor de astăzi şi punţile pe care, doar construindu-le trainic între ele, pot merge împreună înainte. De la comunicarea interumană, la experienţa şi valorile pe care le aduce cu sine orice generaţie, fără a fi nici pe departe învechite şi depăşite cum există prea des tendinţa şi tentaţia de a le cataloga. Iar de păcatul acesta nu suntem străini nici noi, aici şi acum, în România, grăbindu-ne să lipim eticheta de expirat, de comunist , fără discernământ de tot ceea ce vine de dinainte de 1989, ca şi cum s-ar vrea câteodată să se şteargă cu buretele totul, inclusiv oamenii care au „vina” de a avea ceva mai mulţi ani în buletin, ceva mai multe riduri pe faţă, păreri proprii şi chiar exemplul unor reuşite pe care însăşi viaţa le-a validat. Iar adesea toate acestea vin şi din superficialitatea, din însingurarea dată de refugiul sau chiar abandonarea totală în… lumea reţelelor sociale, transformate, dincolo de avantajele şi deschiderile lor, într-o fortăreaţă căreia nu i se mai găseşte poarta spre lumea reală, într-un spaţiu ideal, al dedublării, al diluării şi al pierderii capacităţii câteodată de a mai rămâne cu picioarele pe pământ, în timpul şi în spaţiul cărora le aparţii. Fără a mai lasă uneori loc privirii limpezi şi echilibrate, nici către propria persoană, nici către ceilalţi, începând de la părinţi, soţi , copii până la prieteni, stradă, locul de muncă, autobuz, magazin, funcţionarul din faţa ta şi lista e, din păcate, cu mult mai lungă. Iar vulnerabilitatea aceasta e şi mai periculoasă când se înrădăcinează pe tinereţe, lipsă de experienţă şi de comunicare. Cu atât mai grav e că adesea tăcerea devine agresivitate, violenţă, revendicare, lipsă de minimă toleranţă şi chiar de compasiune, complexul geniului neînţeles, revendicativ, imperativ, dezicere de ceea au făcut şi au reuşit cei dinaintea ta. Mai mereu a cere, a pretinde drepturi neîntârziate în numele unor presupuse merite şi mai niciodata a da. Şi iar lista este, din nefericire, incompletă. Urmăriţi fie şi doar o singură zi ştirile şi argumentele vor curge de la sine! Sigur, nimeni nu e doar lumină şi iubire, nelipsit de greşeli cu voie sau fără de voie, de umbre. Aşa cum nimeni nu e doar „întuneric”şi plin de păcate.
Oricine, absolut oricine, are ceva de oferit: din experienţa sa umană şi profesională, din felul său de fi, din ceea ce a trăit, din ceea ce gândeşte, dinspre un talent sau o pasiune. Nimeni nu e într-atât de sărac încât să nu aibă ceva de împărţit şi nimeni într-atât de bogat încât să nu aibă nevoie de nimeni şi de nimic. Iar adevărul acesta, evidenţiat atât de cald de Sanctitatea Sa, e valabil în orice comunitate, fie ea mare sau mică. Şi e limpede pentru oricine că nu e vorba aici despre religie, despre politică sau despre filozofie. Ci, având atingere cu fiecare dintre ele, ţine de fapt de viaţă. Şi poate că ar merita să reflectăm, măcar din când în când, la nepreţuirea unui asemenea dar. Pentru binele nostru şi în numele binelui pe care, cu responsabilitate, îl datorăm celorlalţi…
