Fl. Tănăsescu
Singur, acasă. Să fi fost ora două jumătate, deci în miez de noapte. Sună telefonul fix. Şi friguri m-au cuprins. Fiindcă, da, la ceasul ăla, pe telefonul fix n-aveau cum să sune decât rude de-ale mele. Bezmetic, iau telefonul pus în furcă şi-apoi răspund cu glasul stins:
– Da… Ce s-a-ntâmplat ?, sperând, fireşte, la un răspuns de genul „Scuzați-mă, dar am greşit. Am confundat familia Ionescu cu Popescu. Iertarea voastră o implor, dar ştiţi, în miez de noapte am confundat foarte uşor nu cifrele, dar chiar şi numele”.
– Tată, mor !, aud, punându-mă pe jar, un glas pierit, de dincolo parcă venit.
În moalele capului am fost trăsnit. Dau să răspund, cu glasul tremurând – deşi nu am copii – ceva de genul: „Cu ce te pot ajuta?”
Telefonul face „zbang”. Se-nchide. Rămân ca prostu’, dus pe gânduri. Mi-e milă de copilul sau tânărul care, probabil, va muri. Îmi fac chiar gânduri negre şi, recunosc, chiar un proces de conștiință. De răspundeam mai repede, salvam de la moarte o fiinţă! Dar nu, n-apuc să îmi aprind – pierdut în gânduri sumbre („La ora asta, moare cineva !”), aproape de ora trei – o ţigară, că sună telefonul pentru-a doua oară. Tot fixul, evident. În grabă, de ziceai că sunt dement, ridic iar receptorul. Fireşte, inima mi-o ia la trap când aud:
– Tată, moooor. Şi am nevoie de-ajutor !
– Cine eşti, de unde suni şi ce-ai păţit?, mi-aduc aminte c-am răspuns sub imperiul emoţiei şi, de ce nu, al sentimentului uman pe care oricare dintre noi îl are.
– Îmi trebuie bani, altfel nu mă operează !, îmi spune interlocutorul, care, da!, chiar am crezut că până-n zori ortul popii îl va da.
– Unde eşti, la ce spital ? Unde-ţi aduc banii ?
– Vine cineva acasă la matale. Să ieşi la poartă şi să-i dai toţi banii pe care-i ai în casă. Mă doare capul, mă doare piciorul, am avut un accident. Nu mai pot să judec bine, deci dă-mi adresa şi toţi banii pe care-i ai prin casă ! În bezna minţii mele, asortată cu întunericul de-afară, se aprinde o lumină. Eu stau la bloc, iar nu la casă. N-am cum să ies până la poartă.
– Nefericitule, cred că mă confunzi ! Da, sunt în vârstă, dar nu atât de sclerozat precum, probabil, voi deveni peste ceva ani.
Iar telefonul face-a doua oară „Zbang!”. Se -nchide. Şi da, parcă niciodată, ţigara – pe care am aprins-o – nu a avut atâta gust dulce-amărui. Ziceai că fumez „Kimul” mentolat de altădată. Apoi, dau telefonul pe „înapoi”, să văd de unde a venit ultimul apel. „Număr secret” scrie pe el…
Aşa că, da, puteam fi una dintre „părţile vătămate”, cum zice poliția prin comunicate. Şi, iarăşi da, ştiu că am râs, cândva – tot ca dementul – de bieţii bătrâni păcăliţi prin clasica metodă – „Accidentul”. „Păi, dacă-s proști, eu ce să le fac?”, ziceam eu, ca deşteptul. Acum doar tac şi-s ruşinat.
Şi coincidenţă sau ba, a doua zi, la serviciu, cineva, îmi spune că în acelaşi miez de noapte le-au fost rudele sunate de oameni care trăgeau să moară pe patul de spital. Sau în salvare. Ori în plină stradă.
Da, sunt oameni fără mamă, fără tată. Da, sunt puşcăriaşi care te sună, chipurile, loviţi de soartă. Adică, de maşină, de căruţă, de tramvai şi, în curând, chiar de avion !
Evident, poliţia ne sfătuiește cum să ne ferim de toţi escrocii pământului care se dau ca fiind de la „Gaze” de la „Lumină”, de la „Fisc”. Dar eu revin la chestia cu metoda „Accidentul”. Şi-ntreb ca prostu’, ca în noaptea în care am crezut că fi-miu pe care nu-l am trage să moară. Întreb doar aşa, să mă aflu-n treabă: Au nu cumva sunt gardieni pe mână cu tembelii care îţi intră pe nepusă masă-n casă, pe calea undelor sau a firelor de telefonie fixă ? De unde au cartele SIM? De unde telefoane să sune la plesneală ?
Da, ştiu, sunt rude sau „pretenași” care le bagă în cozonac, în pâine. Dar oile cui le păzesc numiţii gardieni ? Doar unii, nu toţi, mulţi sau puţini câţi sunt sau or fi fost ?
Ok, nu doar poliţia dă comunicate, dau şi penitenciarele. Şi se scrie aşa: „În urma percheziţiilor efectuate în camerele de deţinere, asupra persoanelor private de libertate, au fost identificate, depistate şi confiscate 107 telefoane mobile, 45 de încărcătoare, cartele SIM şi alte dispozitive electronice”.
O întrebare se naşte de la sine: Dar despre gardienii – doar despre unii facem vorbire, iar să ne-nțelegm bine ! – percheziţionaţi sau prinşi în flagrant sau suspecţi de blat cu deţinuţii nu suflaţi o vorbă ? Cu numărul lor – nu de telefon, ci doar de cifre întrebam – când ieşiţi „la interval”?
Sau e secret, ca numărul ăluia de nu doar pe mine, ci şi pe alţii i-a sunat ?
