Florin Tănăsescu

Alaltăseară, într-un acces de inspiraţie și-n atmosferă-nvăluită în mister, am stat de vorbă (iertaţi-mi lipsa modestiei!), chiar cu Baudelaire. Și m-a-ntrebat poetul: “Știi cumva, ea, frumseţea – numită de mine «La Beauté», ce nume poartă la voi, în România? Sau chiar Frumosul, care pentru unul ca mine este «Albatrosul»?”. Frumuseţea este Ipotenuza, îi zisei, și repede scăpai de el.
Aseară, scuzaţi din nou lauda cam desuetă, avui parte de o prezenţă chiar și mai selectă. Mă vizită, înainte de a se tira pe mare, chiar Rimbaud. Mi-a adus trei grame de heroină și niște cherestea furată dintr-o pădure cvasivirgină. Și mă-ntrebă, la rându-i, Arthur: “Nu vrei să faci cu mine lumii înconjur?”. Am declinat oferta, politicos, spunându-i: “Eu ţin enorm la ţara asta, în care primă doamnă va deveni Ipotenuza”.

Trei ceasuri mai târziu, deci pe la miezul nopţii – știţi, ăsta e stilul lui – veni chiar Edgar Poe. Și mă–ntrebă ce mai ştiu, din “truditele șoapte ale unor tomuri vechi și uitate”, de mult iubita lui Lenore. Iar eu făcui pe-al dracului, precum “Corbul”, și îi tăiai deci macaroana: “Allane Edgare Poe, n-ai s-o mai vezi în viaţă niciodată. Adică «Nevermore!»”.
Ei, dar aseară auzii Cioc, cioc la ușă ! Tu cine ești și ce vor mușchii tăi?
– Sunt Liviu, votant nemernic, sever, dur și brutal. Deschide dară ușa!
Și, să mor dacă vă mint, ca să-nţeleg mai bine, Dragnea zice și-n engleză “Open the door!”.
Respectuos, Măriei Sale, cavoul – ușa colibei mele, adică – o deschisei cât ar zice Zaharia Stancu “Deschide poarta, Tudore!”. Ba chiar și la fereastră drumu-am dat, că era și aghiotantul Codrin cu el. Iar slugile nu-și permit să intre odată cu stăpânul. N-am scos o vorbă, am tăcut ca mortul, cum altfel tace toată ţara, de se aude nu doar cascada Urlătoarea, ci chiar și Niagara. Dar, să vezi minune: Liviu îmi zice chiar pe nume. Și mă-ntreabă:
– Ce părere ai de-a mea Ipotenuză ? Nu te grăbi, că-ţi dau și amănunte; lumea, pe Facebook, o numește zuză. Tu, om școlit, cu un salariu minim – de Olguţa stabilit, trebuie să fii deci obiectiv. Se merită s-o iau de soaţă? Ce-i drept, e tinerică. Dar are meclă – adică faţă de prim-ministru?
Simt că mă ia cu frig. Afară (adică-n ţară), totul, dar chiar totul e sinistru? În timpul ăsta, domnul Codrin îmi întinse ceva parai neimpozabili, apoi clipi, nătâng, la mine, ochiul stâng. Ziceai că el e ginerică și, consecinţă firească, îmi oferi în dar și-o Bombonică. Neimpozabilă și asta. Doar penală…
Cu tremur în glas, zisei lui nenea Liviu pe nerăsuflate:
– Sire, Ipotenuza dumneavoastră pare chiar ușă de biserică. Scuzaţi, de mănăstire! Ce să mai vorbim, icoană-n filiale pesediste este de pus, la închinat.
Mă uit iar la Codrin, da’-n locul lui pe cine văd? Pe Vasileasca! Mă privește în sictir și-mi zice printre dinţi: “Zuză, Dragnea de n-avea/ I-o pasam pe Androneasca”. Ce te-apucași să-i lauzi cucuveaua? O mai și alintași cu numele de Ipotenuză ! Asta-n trei zile mă dă afară. Și ce mă fac, umblu de năucă la forţele de muncă, pentru că nici Dracu’ – adică Dragnea – nu mă mai primește.
Cioc cioc, din nou la ușă! Apare – nu Ipotenuza, recunosc, aș fi vrut eu ! – ci Viorica. Se uită în sictir la mine și-mi zice cu mâhnire: Eu calea bejeniei am de ales. După Grindeanu și Tudose, eu urmez. Și locul mi-l va lua Ipotenuza. Ce mai Catetă moare-n mine !
Cu ăștia, oricum ai da-o, nu-i a bună, îmi zisei. Le cânţi în strună, e nasol. Îi lauzi, este vai de capul tău ! Și-mi pare rău că n-am plecat după Rimbaud. Că pe E. A. Poe l-am gonit. Că lui Baudelaire i-am dat răspunsul cam sucit. Drept consolare, ghiciţi, cine apare? Dostoievski. Și-mi zice, dar cu glas, să se audă mai tare decât o ţară – cascadă Urlătoare:
– Ce trăiţi voi românii, aici, nu-s «Amintiri din casa morţilor», ci viitorul vostru.
Deci, după Catetă, vine Ipotenuza. Se pregătește Bisectoarea.