Florin Tănăsescu

– Deci, ce dorește domnul? Ce preferinţe are? Flori artificiale? N-avem! Dacă doriţi, avem lalele înspicate, care trăiesc cât dorurile unui vis de vară. Adică, doar o noapte. Și trandafiri, dar știţi că ăștia pot să provoace chiar sângerări în inimile celor cam nefericiţi. Garoafe nu doriţi ? Sunt numai bune pentru jerbe și coroane de dus la morţi.
– Farduri de unghii aveţi cumva ?
– Nefericitule, se zice ojă la vopseluţa asta de unghii, cum zici tu. Sau, mă rog, de gheare. Nu, n-avem așa ceva. Cât despre farduri, nu ţi-e de-ajuns că ţara-i vopsită ca o fandosită ?
– Adică, afară-i vopsit gardul ? Iar înăuntru-i leopardul ?
– Să revenim la ojă, dragul meu naiv. Asta-i pentru cucoane leopărdese, de douășcinci de ani, ce stau în lojă, în primul rând, escortate de ţoape în rele și bicisnicii răscoapte.
– Deci, cam ce-aș putea eu cumpăra din prăvălie ? Care-i oferta dumneavoastră ?

– În numele lui Dumnezeu, nu mai sta cu coatele pe tejgheaua prăvăliei mele cu amintiri ! Ţin mult la praful ăsta. Sub el se-ascunde tot ce-au fost cândva speranţă, iluzii, inimi frânte, tristeţe. Deci, ce mai tura-vura, sentimente ! Am chiar și tatuaje cu ancore de condamnaţi să moară de foame, de sete, de dor, sau, după caz, de scârbă-n ţara lor. Dar, ce-am eu mai de preţ – da’, vezi, să nu mă spui ! – sub praful ăsta, de pe tejghea, se-ascunde chiar copia lui Dumnezeu.
– Asta se poate cumpăra ? Pot să-i iau draftul Dumnezeului neamului, al ţării ăsteia, pe credit ? N-am bani la mine, iar cardul l-am pierdut, cum pierduţi suntem cu toţii. Deci, pe caiet sau cu-mprumut mi L-aţi putea da pe Cel de Sus ?
– Doar moarte pe credit poţi să mai iei în ţara asta, aflată la apus, ce nu ţi-e clar ? Iar dacă s-o milostivi ministrul Muncii, chiar gratis, nu doar cu-o moarte, ci chiar cu două-trei te poţi căpătui. Îţi trebuie doar adeverinţă că încă-ţi mai trăiește mama, tata. Deci, hotărăște-te ce vrei să cumperi ?
– Da’ ce atâta grabă ?
– Netrebnicule, nu ești singurul ce-așteaptă. Nu vezi c-afară, la ușa prăvăliei care-a fost cândva o ţară, bătuţi de ploaie și de vânt stau sufletele moarte? Doar amintirile – cu fraţi, surori și alte rude mai mult sau mai puţin îndepărtate – ce au la căpătâi jerbe-nflorate, încă le mai sunt vii.
– Da’ cine-s amărâţii ?
– Cum, cine ? Sunt românii care stau la coadă la prăvălia numită România, rămași de-acum vreo patru ani la coadă, să voteze, la Paris. Zău, mă și pufnește râsul: sărăntocii tot mai speră să se întoarcă într-o ţară – ţară, nu ţară – hahaleră. Dar – vezi, nici asta să nu spui – sunt cam inculţi, săracii. Ori au uitat, ori n-au citit ce grăit-a Zarathustra: Că Dumnezeu e mort. Și iartă-mi lipsa de delicateţe, chiar miroase-a hoit !
– Cine e viu, atunci ? Cine miroase a parfum de crin ? La cine râde pân’ la lacrimi clopoţelul?
– La luna altui cer. Cine e viu?
N-auzi cum latră câinii a pustiu?
– Deci, hai, te hotărăști odată? Cumperi ceva ?
– Un disc cu Edith Piaf aveţi ?
– Oui, monsieur. Voila ! Da’ să ascultaţi neapărat bucata aia: “ Cu amintirile mele/Aprind focul./ Durerile mele/ Nu vreau să le mai văd”.
Iar copia salvată a Dumnezeului unei ţări ratate zace, încă, sub tejghea.
Cât de curând, fanfara va cânta…