Lucian Avramescu
Relațiile dintre oameni devin câinoase, iar bunul simț, recunoștința pentru un bine făcut, reverența în fața unui merit au fost extirpate. Celula omeniei din individ, devenită neconformă cu exigențele de câinoșenie ale vremurilor, a fost tăiată din genetică. Neamul prost, înzestrat cu tot ce ține de bâta mitocăniei și alte ustensile din grajdul lui sufletesc, sigur pe el și ajuns, te utilizeză și apoi îți rânjește satisfăcut că ți-a dat țeapă, că te-a umilit, că te-a învins. Am văzut la lucru neamurile proaste, între ele. Trecerea, de la plecăciune, la datul cu parul, e scurtă și parcursă rapid. Nașul politic și finul politic, în concubinaj de afaceri când unul altuia își erau de folos, se toarnă la noile securități și se bagă fără remușcări la pușcărie. Frăția lor e până la bani. Neamul prost n-a fost muncit niciodată de sindromul recunoștinței, obișnuit doar să primească, niciodată să pună osul. De jenă, nici pomeneală.
Este neamul prost, de-un neam anume? Aș! El e găsibil în toți pigmenții de piele și, mai ales, în toate încrengăturile politicii și puterii. Domină afacerile și spulberă reziduurile de omenie care mai existau în acest popor. Neamul prost, calificat astfel în limbajul țărănesc, unde erau clasați cei fără onoare, bandiții de profesie, profitorii din orice, paraziții pe munca altora, s-a înmulțit azi înspăimântător. El e la tot pasul, viciind până și un ”bună ziua”. Am văzut de curând un ”neam prost” la lucru. Despărțirea mea de această cunoștință s-a făcut prin preocupările diferite și avânturile care nu semănau. Eu m-am adâncit în munca mea scriitoricească, el și-a luat avânt, călcând pe cadavre, cum mi-a spus cineva care-l știe îndeaproape, pentru a face carieră politică. În politică a făcut mulți bani, firește, fiindcă noi suntem unica țară din lume cu miliardari care n-au avut niciodată o firmă și n-au moștenit decât tupeu. Politica a creat un neam prost avut, incult, belfer, sinistru în gesturi, ridul mulțumirii săpându-i pe chip o înfățișare câinoasă. L-am văzut măturând cu niște subalterni care-i stătuseră pe vremuri alături, la masă. Gesturile semănau cu cel pe care l-am văzut cândva, într-un târg de provincie, când un câine de pripas a cerșit din ochi, lângă strălucirea unui bolid de lux, ceva pentru supraviețuirea vagabondajului lui stradal. A primit cu șut năprasnic în burtă, iar câinele, uluit și el de disproporția vinei de a cerși cu ochii și pedeapsa încasată cu ură, a chelălăit mult într-un șanț, de durerea loviturii, dar – cred eu – și de durerea lui de biet animal al străzii care descoperă o lume mai otrăvită decât o știa.
