Corespondenţă din Paris de la Florin Tănăsescu

F L E SEste destul de mare probabilitatea ca toleranţa de astăzi a francezilor să fie un revers al spiritului colonizator din urmă cu câteva secole. Victoria lui Macron, sunt de părere analiştii politici de aici, conturează în continuare deschiderea Franţei spre valorile Europei, una dintre acestea fiind toleranţa. Nu lipsesc, însă, rezervele şi incertitudinile. Le Figaro titrează în ediţia tipărită de luni, 8 mai: «Emmanuel Macron triomphe, mais…» Urmează astfel o serie de speculaţii, mai mult sau mai puţin răutăcioase: «Les grands chantiers internationaux d’un novice en diplomatie» (Le Figaro).
Paris, cu o zi înainte de alegeri. Măsuri de securitate nemaivăzute, spun unii dintre francezi, de la atentatele din 2015. Dar, viaţa merge înainte. Aminteam de toleranţă: la Catedrala Notre-Dame de Paris ni se permite să intrăm în timpul slujbei de seară şi chiar să fotografiem. Sunt, într-adevăr, şi câteva priviri piezişe care ni se aruncă ori de câte ori se aprinde blitzul, dar atât. În metroul parizian, câţiva adolescenţi se distrează ascultând AC/DC. Om fi avut noi privirea mai duşmănoasă, fiindcă unul dintre ei vine şi ne întreabă dacă ne deranjează. Le răspundem că muzica e limbaj universal. Spre deosebire de manele, adăugăm pentru noi. Şi aflându-ne sub impresia picturilor lui Matisse, Monet sau Renoir, expuse la Musee d’Orsay. E drept, e multă pedanterie în ultima afirmaţie, dar şi un sâmbure de adevăr: arta te face mai tolerant, chiar dacă nu înţelegi mare lucru din ea…
În Paris e multă poliţie, dar şi multă populaţie din toate colţurile lumii. Predomină chinezii. Şi poporul rus îşi face simţită prezenţa aici, la Paris: o biserică rusească ridicată de curând în apropiere de Turnul Eiffel a stârnit ceva agitaţie în rândul parizienilor, pe motiv că nu cadrează cu arhitectura. Şi totuşi, nu a fost atâta discuţie câtă se face la noi, cu ridicarea Catedralei Neamului. Sau că sunt mai multe biserici decât spitale.

L E S
Ziua alegerilor. Presa din ţară scrie ceva de genul Alertă la Paris: Esplanada de la Louvru a fost evacuată. În realitate, a fost o chestiune anunţată, nu o alertă teroristă cum dădeau de înţeles titlurile româneşti. Lumea îşi vede de-ale ei, politicienii – de-ale lor. Căutăm cu înfrigurare mormântul lui Brâncuşi, de care unul din doi parizieni a auzit, dar nimeni nu ştie unde este. Întâlnim, fireşte, şi români. Fotografiază în neştire, îşi fac selfieuri peste selfieuri. Poate că au dreptate şi poate că e vremea în care poate fi schimbată zicala Vedi Napoli e poi muori cu Vedi Paris şi, mai apoi, potopul. Mai ales că aici plouă de trei zile…
Luni, 8 Mai. E Ziua Victoriei împotriva nazismului. Champs-Elysées este plin de steaguri de la Arcul de Triumf la Place de Concorde. Vin delegaţiile ambasadelor să depună coroane şi flori la Arcul de Triumf. Poliţie cât cuprinde, iar dacă ai gluga pe cap şi rucsac în spate devii oarecum suspect… Eşti legitimat şi apoi liber să le faci poze agenţilor de securitate. Tot pe Champs-Elysées un smintit a omorât un poliţist. Locul este marcat, iar parizienii –
şi nu numai – depun flori şi aprind candele. Este momentul în care înţelegem de ce suntem întrebaţi, politicos ce-i drept, despre scopul vizitei noastre.
Nu am auzit, în aproape două zile, niciun claxon de maşină. Am văzut, în schimb, şi nu puţini, şoferi care ne-au făcut, politicos, semn să trecem, chiar dacă traversam pe culoarea roşie a semaforului. Sau răbdători să stăm taman în mijlocul Bulevardului Champs-Elysées, pentru a prinde în cadru Arcul de Triumf. Se zice că Bucureştiul a fost, cândva, Micul Paris. La câte înjurături auzi de la şoferii de-acolo şi la câte claxoane, ne cam îndoim.
Am înţeles, fie şi numai în trei zile, de ce Franţa – şi Parisul în special – a fost sub semnul lui Liberté, Egalité, Sécurité.
Dar şi sensul adevărat al expresiei „Coup de foudre…“