• Ce este un tablou?

La modul cel mai simplu explicit, un tablou este opera artistului-pictor, care se realizează în tehnici diferite: ulei, pastel, colaj, acuarelă etc. Acesta are, practic, două dimensiuni: lungimea şi lăţimea. Cea de-a treia dimensiune- adâncimea- se sugerează, fie prin linii de fugă, fie prin culoare (degradarea culorilor şi trimiterea lor către albastrul masei de aer-perspectiva aeriană), fie prin diminuarea dimensiunilor formelor conţinute în tablou. Între latura mare a suportului şi cea mică trebuie să existe un raport armonios. Celebrul arhitect roman Vitruvius (sec. 1 înainte de Christos)a găsit unul dintre factorii numerici ai acestei diviziuni, respectiv expresia aritmetică a „proporţiei de aur”-1,618- care se aplică la orice dimensiune, indiferent de lăţime sau înălţime. Artiştii Renaşterii italiene au găsit şi alte mijloace de realizare a „ secţiunii de aur” în funcţie de ceea ce doreau să exprime. Culoarea se alege în funcţie de mesajul care urmează să fie transmis. O scenă funebră va fi întotdeauna tratată în pete de culori sumbre, chiar negre. Şi invers: într-un peisaj de primăvară, se vor utiliza culori luminoase şi deschise, cu o dominantă de verde, roz, orange, albastru etc. Nu se folosesc niciodată în acelaşi tablou toate culorile din spectru, ci numai acelea ce caracterizează şi scot în evidenţă mesajul ce se doreşte a fi transmis. La fel în muzică, nu se folosesc într-o compoziţie toate sunetele cunoscute, evitându-se astfel vacarmul. Totul se calculează, totul se subordonează pentru a realiza o veritabilă armonie. A picta nu este numai o chestiune de subiect (măr, portret, nud etc), ci una de culoare, de formă, de sensibilitate şi de compoziţie. Cine crede că a face artă este un mod nobil de a-şi omorî timpul liber se înşală amarnic. Arta este o problemă de conştiinţă, de morală, de atitudine picturală, de estetică, o problemă de sensibilitate şi de bun gust. Rolul artei este acela de a fixa ceea ce este trecător, de a da formă lucrurilor care nu au dimensiuni şi să imortalizeze ceea ce este efemer. Vizitând muzee ajungi la înţeleapta concluzie potrivit căreia, pentru a deveni un veritabil creator de artă, este necesar a fi întrunite două condiţii esenţiale: o anumită stare de spirit şi o tehnică proprie, elaborată în timp. În acest sens, se cuvine să menţionez crezul viitorului creator schiţat de genialul literat şi critic de artă Rainer Maria Rilke (1875-1926):”Timpul nu are măsură. Un an nu contează, doi ani nu sunt nimic. A fi artist înseamnă a creşte ca arborele care nu-şi presează seva şi care rezistă încrezător marilor vânturi de primăvară, fără teama că vara nu va veni. Căci vara vine pentru cei care ştiu să aştepte liniştiţi şi deschişi, ca şi când ar avea în faţa lor Eternitatea. Învăţ în fiecare zi cu preţul suferinţei pe care o binecuvântez. . . ”

• Compoziţia unei imagini într-un tablou

Un tablou nu va fi niciodată frumos dacă a fost făcut pe un suport (pânză, carton, placă de lemn etc)la întâmplare. Suportul trebuie să fie o suprafaţă armonioasă, respectiv să existe un raport armonic între lungime şi lăţime. Când se începe un tablou, nu se poate să nu se ţină cont de distribuirea şi poziţia diverselor elemente, de un anumit echilibru al acestora, de existenţa unui anumit ritm între fiecare dintre părţi şi ansamblu, de organizarea culorilor în funcţie de ceea ce se vrea a exprima, în sfârşit de o anumită mişcare pentru a evita monotonia. Remarcăm, deci, rolul primordial, esenţial al compoziţiei pentru reuşita viitoarei opere de artă, fie ea pictură, muzică sau poezie. Conceptul compoziţiei unei opere de artă a preocupat în toate timpurile artiştii plastici, muzicienii sau poeţii. Aristotel spunea, în Poetica : „Cele mai frumoase culori dacă sunt confuz puse nu vor produce încântarea pe care o poate da un simplu desen făcut cu creta”. Celebrul filozof grec Platon a definit arta dificilă şi complexă a compoziţiei, care constă, după teoria sa, în ceea ce se cheamă „unitate în diversitate” şi invers „diversitate în unitate”. Diversitate de forme, de culori, de dimensiuni, de valori (închis-deschis), de direcţii, de dispunere în tablou etc. Această diversitate are menirea să atragă atenţia spectatorului şi interesul pentru imaginea respectivă. Dar, în acelaşi timp, excesul de elemente diferite poate diminua interesul privitorului pentru tabloul respectiv. Rezolvarea acestei probleme a fost găsită de celebrul critic de artă
S. C. Pepper. Potrivit acestuia, varietatea agreabilă se află la jumătatea distanţei dintre monotonie şi complexitate. De-a lungul timpului, artiştii au inventat numeroase scheme de compoziţie în formă de triunghi, pătrat, dreptunghi, oval, aşezate pe orizontală, verticală sau oblică, în funcţie de ceea ce doreau ei să exprime. Simplu şi totuşi foarte complicat ! Directorul revistei engleze Architecture Magasin i-a cerut celebrului scriitor şi critic John Ruskin (1819-1900) să scrie un articol în legătură cu arta compoziţiei. Răspunsul nu a întârziat. Sub titlul scrisorii intitulată „Regulile şi legile compoziţiei artistice”, ilustrul critic a menţionat următoarele:” Nu există reguli ale artei de a compune. Dacă ar fi fost posibil să se compună după anumite reguli,Titian, Veronese sau Michelangelo aveau să fie oameni ca toţi ceilalţi”.