În sec. al VIII-lea, saracinii invadau frecvent regiunile înconjurătoare ale Ierusalimului. Mănăstirea Sf. Hariton a fost astfel devastată şi transformată în ruine. Saracinii încercaseră de două ori să distrugă Lavra Sf. Sava cel Sfinţit dar pronia divină a apărat locaşul sfânt. Fraţii, care s-ar fi putut salva din calea barbarilor dacă ar fi fugit în Ierusalim, n-au făcut-o, din dorinţa de a nu părăsi locul unde şi-au aflat mântuirea atâţia ani. În ziua de 13 martie saracinii au intrat în mănăstire cerând lucrurile de valoare. Când călugării le-au spus că nu vor găsi nimic valoros în mănăstire în afară de provizii de hrană şi nişte haine vechi, saracinii au început să tragă în ei cu arcul. Treisprezece oameni au fost ucişi şi mulţi au fost răniţi, iar chiliile arse. Saracinii vroiau să dea foc şi bisericii, dar văzând în depărtare un grup mare de oameni au crezut că este armata trimisă din Ierusalim şi au fugit luând cu ei puţinul pe care l-au găsit în sfântul locaş. După fuga duşmanilor, părintele Toma, un doctor cu experienţă, i-a ajutat pe cei rămaşi în viaţă. În joia mare, 20 martie, saracinii s-au întors în număr mult mai mare şi i-au bătut pe călugări. Supravieţuitorii au fost băgaţi în biserică, unde au fost torturaţi ca să spună unde au ascuns odoarele bisericii. Mănăstirea era înconjurată de cotropitori şi nimeni nu putea să scape. Saracinii l-au prins pe tânărul călugăr Ioan, care îngrijea oamenii fără adăpost şi l-au bătut rău după care i-au tăiat tendoanele de la mâini şi picioare şi l-au târât de picioare pe pietre, sfâşiindu-i mucenicului pielea spatelui.