Intamplarea a facut ca, saptamana trecuta, sa ma poarte pasii prin locuri ce mustesc (nu de zeama strugurilor carora, prin alte zone ale tarii, le-a venit sorocul) de istorie, invatatura si respect pentru acestea. Caci nu cred ca ar putea gandi cineva altfel ajuns fiind pe meleagurile pe care Stefan cel Mare si Sfant le-a aparat cu sabia, tinuturi despre care stim atatea din scrierile lui Creanga, Eminescu, Sadoveanu, sau pe care le-a cantat Ciprian Porumbescu. Si nu puteam sa nu ma intreb cat de cristalin mai suna astazi clopotelul, in scolile gatite sa-si primeasca, iarasi, invataceii. Ma intreb, cum spuneam, pentru ca nu pot uita emotiile pe care le traiam la fiecare mijloc de septembrie cand venea vremea, vorba lui Creanga, sa plec la scoala din nou, sa ma reintalnesc cu colegii, sa povestim din intamplarile vacantei, sa ne bucuram, pur si simplu, de un nou inceput. Pentru ca fiecare noua clasa pe care urma sa o parcurgem reprezenta nu doar o curiozitate, ci si o provocare, o noua ambitie de a depasi stacheta anului precedent. Ne bucuram ca ne revedeam profesorii, dirigintii, directorul, fata de care era firesc sa ne adresam cu „tovarasu’”, dar carora le spuneam, intotdeauna, „Domn’ profesor”, „Domnul…..(fireste, numele de familie). Ii stiam de domni, si domni erau pentru noi, deoarece prin intermediul lor razbateam mai bine pe calea cunoasterii.
Ma mai bucuram – si trebuie sa recunosc si acum, dupa atatea zeci de ani – si abia asteptam sa rasfoim cartile, manualele scolare pe care, in prima zi de scoala, le gaseam, frumos randuite, pe banca in care urma sa stau tot timpul anului scolar. Da, atunci primeam manuale gratuite, nu erau „alternative”, toti invatam aceeasi literatura, aceeasi istorie, aceeasi…muzica – din clasa a V-a, pana intr-a XI-a, cand am terminat liceul. Si vreau sa spun ca stiu si acum multe despre Creanga, despre Stefan cel Mare (pe-atunci, inca nu devenise sfant, pentru ca nu era posibil), despre Eminescu – luceafarul atat de stralucitor pe diadema literaturii noastre, Arghezi, Caragiale, Sadoveanu si multi, multi altii, a caror biografie si creatie, nu de putine ori, o…”toceam”!?!
Ma intreb, deci, astazi, la ceasul redeschiderii scolilor, ce mai inseamna acest moment pentru cei care, din ce in ce mai numerosi, regreta vacanta, ca sa nu spun cluburile de fite, aventurile gastilor de cartier, „trasul” din „iarba” sau, mai nou, din…etnobotanice, si multe alte „preocupari moderne”. Prin acestea nu vreau sa spun ca vremurile de altadata ar fi trebuit mentinute in parametri de-atunci, ci ca viata moderna, noul, dezvoltarea – firesti si necesare – sunt altfel asimilate, interpretate si traite. Iar scoala este cea care formeaza si care, alaturi de toti ceilalti factori, poate si trebuie sa canalizeze potentialul elevilor – evident mai mare, mai ambitios, mai dornic de afirmare, si, categoric, mai capabil – spre ceea ce societatea, in ansamblu, isi doreste.
Elevii de astazi sunt…”societatea” de maine si de aceea, astazi, ma intreb, firesc: pentru ei, mai suna clopotelul?
Leon CHIRILA
