Regina Maria (XIII)

Printul Nicolae fusese mai apropiat de regina Maria, care il folosise si in regenta, lucru care nu-i placuse deloc lui Carol. De aceea, cand el a inceput o relatie sentimentala cu o femeie bogata si de buna conditie, dar nu dintr-o familie domnitoare straina, regele a gasit momentul sa intervina.
Nicolae, odata casatorit, a fost silit sa renunte la toate drepturile dinastice, pierzandu-si chiar si numele de familie, devenind un simplu particular, spre disperarea reginei Maria. De asemenea, Carol si-a asumat, in intregime, educatia fiului sau si a cautat sa inlature, tot mai mult, orice influenta a bunicii lui.
In februarie 1938, Carol al II-lea a dat celebra lui lovitura de stat, instaurand un regim autoritar si promovandu-si cultul personalitatii. Nemaiexistand parlament, nici partide politice, toti liderii de pana atunci se temeau sa nu-si piarda noua functie de “consilieri regali”. Regina-mama isi pierdea orice urma de influenta. De altfel, in acel moment, Maria tocmai iesea din sanatoriu, dupa o boala grea, in curs de ameliorare.
Izolata din punct de vedere politic, social si monden, cu sanatatea subrezita, Regina si-a trait ultima jumatate de an la Pelisor. Doctorii au constatat ca isi pierduse capacitatea de a lupta cu boala si dorinta de a trai. S-a stins incet, avand timp sa-si elaboreze si sa dicteze faimosul ei testament. Lasa fiicelor ei putinele bunuri de care mai dispunea si cerea doua lucruri insolite: in doliul dupa moartea ei, obisnuita culoare negru sa fie inlocuita cu mov (violet) si ca inima sa-i fie scoasa din corp si depusa la “castelul” ei din Balcic.
A incetat din viata la Pelisor, la 18 iulie 1938. Funeraliile au inceput la Sinaia si au luat sfarsit la Curtea de Arges, unde a fost inmormantata alaturi de ceilalti membri ai familiei regale. Testamentul, cunoscut in toata tara, a fost respectat intocmai. Presa din zilele urmatoare i-a consacrat spatii foarte largi, in timp ce toata Romania se cernea in violet.
Corpul neinsufletit al reginei a fost depus in holul de onoare de la Castelul Peles, unde cetatenii au putut sa-i aduca un ultim omagiu. Autorul acestor randuri, pe atunci in varsta de 11 ani, se afla, cu familia, in vilegiatura la Poiana Tapului. De cum am citit in ziar ne-am urcat in primul autobuz si ne-am dus la Sinaia. Am ajuns acolo pe la ora 11, accesul fiind permis cu o jumatate de ora inainte, totusi, miile de oameni formau un rand urias, care se sfarsea dincoace de portile castelului. Ne-au trebuit trei ore de mers lent, in convoi, in dangatul jalnic al clopotelor de la manastire, ca sa ajungem la castel. Incolonati, cate patru in rand, am fost condusi printr-un vestibul si un coridor in marele hol de onoare, unde se gasea pe un catafalc urias, acoperit cu flori, regina, asa cum o stiam cu totii din fotografii acum avand ceva de efigie.
Impresia si durerea noastra a fost profunda si sincera. Ne-a influentat, desigur si atmosfera: ostasii cu brasarda mov la uniformele de parada, garda de onoare formata din personalitati cunoscute, nemiscati toti ca niste stane de piatra, urna cu inima reginei asezata langa catafalc, marsul funebru care se auzea in surdina, intrerupt doar de hohotele care nu mai puteau fi retinute, sutele de metrii de matase violet care drapau totul.
Am iesit prin “sala de arme” care ne-a sporit emotia, si printr-un alt coridor. In curte, in drum spre poarta, am mers tot timpul pe langa convoiul celor care inaintau spre castel. La poarta “coada” era acum mai lunga cu vreo suta de metri…
A doua zi corpul neinsufletit al reginei parasea, pentru totdeauna, Sinaia si Prahova. Nu a fost, insa, uitata atat de usor. In toate statiile de pe Valea Prahovei, unde trenul mortuar mergea foarte incet, sute de oameni simpli au venit sa-i aduca un ultim omagiu si sa arunce flori in vagonul platforma drapat in violet, plin deja cu coroane si jerbe.
In gara, data in functiune cu un deceniu inainte, Ploiesti-Vest, trenul funerar a oprit cateva minute. Drapelele tricolore arborate aveau o fasie violeta de doliu prinsa pe ele. Pe micul peron, dar si in afara lui, erau sute de oameni de toate varstele. Cateva doamne au venit imbracate in halat alb si cu toca alba pe cap, cu insemnele “Crucii Rosii”. Oficialii erau in fracuri cu cravate negre si brasarde mov. Cand locomotiva s-a apropiat de gara, fanfara Regimentului 7 Prahova a inceput un mars funebru. Cand trenul s-a oprit nu au fost discursuri, ci numai o scurta rugaciune si o “vesnica pomenire” cantata de niste preoti. In rest, plansete, bocete si zeci de buchete de flori aduse la cele doua vagoane platforma, deja pline cu coroane, jerbe.
In Ploiesti ea era deja prezenta si asa avea sa ramana timp de decenii. Una dintre arterele principale ale orasului, Calea Bucuresti, primise deja numele ei, strada Regina Maria (din 1948, str. Democratiei). Scoala Normala de invatatoare, mutata in 1919 de la Gherghita la Ploiesti, se numea “Regina Maria”, ca si o serie intreaga de firme si institutii, printre care si una dintre cofetariile centrale ale municipiului.
Paul D. POPESCU