Ecaterina Iorga (II)
Cu mai bine de doi ani in urma, cand am conceput aceasta rubrica, am simtit ca Ecaterina Iorga nu poate lipsi din ea. Ma gandeam la cateva cuvinte scoase din biografia lui Nicolae Iorga, atat de cercetata si publicata. Si, intr-adevar, un izvor important al acestui articol au fost materialele consacrate profesorului, mai ales cele scrise de Barbu Theodorescu. Dar, din insasi aceasta urmarire, am observat ca ea nu a fost o simpla anexa familiala a sotului, ci o personalitate puternica, stabilindu-si singura locul in viata si activitatea lui, constienta de acest fapt. De aceea, medalionul de fata este printre ultimele pe care le-am scris, ajutat de prietenul meu de la Valeni, Ion Bocioaca, cel care mi-a pus la dispozitie un excelent arbore genealogic, volumul “Scrisori catre Catinca”, niste amintiri ale lui Vintila Rusu-Sirianu si un minunat articol al profesorului C.R.Vasilescu. Reconstituirea a devenit nu numai posibila, ci chiar usoara, fascinanta.
Ce i-a oferit Catinca lui Nicolae Iorga ? Inainte de toate, i-a oferit o familie. Oricat ar parea de ciudat pentru un om cu o existenta atat de “publica”, Iorga avea o imperioasa nevoie de a apartine unei familii. Prima lui familie, cea paterna, se risipise, ii ramasese aproape doar mama. Cea de-a doua familie se sfaramase prin divortul lui de Maria Tasu.
Noua familie care incepea sa se constituie prin casatoria cu Ecaterina Bogdan s-a dovedit numeroasa si trainica, tocmai datorita sotiei sale. Ea i-a ingaduit sa pastreze legaturi cu ceea ce-i mai ramasese din primele doua familii. La nunta ei, atat de modesta, nu participase nimeni din familia sotului. De-abia dupa o luna si jumatate, intorcandu-se la Bucuresti din “luna de miere”, a cunoscut-o pe soacra sa si pe copiii din prima casatorie a sotului, un baiat de sapte si o fetita de trei ani. Cu copiii a fost mai usor, iar cu soacra ei a reusit, printr-o imperturbabila docilitate, sa mentina relatii totdeauna amiabile.
Zulmia Iorga era fiica spatarului Arghiropol, nepoata de mare vornic si inrudita cu toata boierimea Moldovei. Saracia in care traise ca tanara vaduva cu doi copii, la Botosani, a accentuat, probabil, un temperament autoritar si o constiinta a originii sociale, care-i vor permite mai tarziu sa prezideze fara complexe mese la care un rege era oaspetele fiului ei sau sa salute familiar pe arhiducesa Margareta de Habsburg, aflata in vizita la Valeni. Erau lucruri capabile sa exaspereze o nora modesta, cu un caracter demn si independent. Totusi, Catinca a dat dovada de sagacitate si tact. O facea dintr-un dublu imbold: pe de o parte, pentru ca dorea sa menajeze sentimentele de familie ale sotului ei, sa nu-i adauge la nenumaratele lui griji si alte nemultumiri. Pe de alta parte, tocmai pentru a-l putea sprijini pe sotul ei in toate directiile in care avea nevoie de ea, uneori sa-l insoteasca in lungi calatorii, trebuia sa ramana cineva cu copiii si cu personalul lor, cineva care sa aiba autoritate asupra lor. Intelegea Iorga aceasta situatie, vedea el baza acestor relatii ? Poate ca nu, obsedat de marile probleme ale operei sale sau poate nu voia sa le vada, multumit ca totul mergea bine.
Dar, mai ales, Ecaterina i-a oferit sotului ei multi copii, facand din familia lor una puternica, tot mai puternica. Primul copil a fost un baiat, Mircea (1902-1966), dupa care au urmat Adriana (1904-1912), Magdalina (1905-1993), Stefan (1906-1975), Liliana (1910-1985), Valentin (1912-1977) si Alina (1916-1979). Cu totul deci, sapte copii, trei baieti si patru fete.
Iorga isi iubea copiii si, permanent, le ducea grija, lucru care transpare in multe din scrisorile lui catre Catinca, in care o intreaba ce fac, cere vesti despre cutare sau cutare lucru, isi manifesta temerea pentru cutare si cutare lipsuri ce i-ar putea incerca. Dar preocuparile lui Iorga erau atat de vaste si sporeau mereu, incat oricat ar fi dorit sa fie altfel, timpul pe care putea sa li-l acorde, sa-l petreaca cu ei, era atat de mic. Sarcina cresterii si educarii copiilor i-a revenit deci, Catincai care a primit-o bucuroasa si a impartit-o cu soacra sa.
Catinca a fost o mama exceptionala. Ca toti copiii, si ai lor au fost zburdalnici, jucausi, imprudenti. A cautat sa-i tempereze, sa-i sfatuiasca, sa-i fereasca de raniri si de imbolnaviri, fara sa-i faca sa renunte la bucuriile varstei lor. Cand totusi unul se imbolnavea, lasa de o parte orice si se transforma in infirmiera si-l veghea, fara somn si fara mancare, pana cand il intrema.
In viata de familie, sotii Iorga au trait si o mare drama. Cel de-al doilea copil, Adriana, alintata de toata familia “Titita”, era o fetita dulce, cuminte, dar de o inteligenta remarcabila si ahtiata dupa invatatura. La varsta de opt ani stia cateva limbi straine si citea enorm. Iorga, foarte amator de performante, a fost incantat cand cineva a considerat-o “a doua Iulia Hasdeu” si a lasat bucuros ca ideea sa se raspandeasca.
Tragedia s-a petrecut in toamna anului 1912 si o gasim relatata in amintirile lui Vintila Rusu Sirianu: << Un curier, la mama, din partea doamnei Catinca Iorga. Titita grav bolnava. O roaga pe mama sa vina sa o ajute. Mama pleaca imediat...
Titita sufera de teribila angina “Vincent". Au izolat-o la Manastirea Suzana. Mama ei, dna Catinca (admirabila femeie, minunata mama, soata cum foarte rar se afla), mama mea si o calugarita, se schimba zi si noapte, la capataiul bolnavei... Urcam intr-un brec deschis, dupa pranz, spre Suzana. Burnita amestecata cu ace de fulgi ghetosi ne crapa obrajii. Vantul creste minut cu minut. Nimeni nu vorbeste>>.
Paul D.POPESCU
