Optand pentru activitatea didactica, Maria Radianu s-a prezentat, in primavara anului 1887, la examenele pentru ocuparea locurilor vacante in invatamantul public. Reusind printre primele, a obtinut catedra de desen la Externatul secundar de fete nr.2 din Bucuresti. Viata in Capitala era scumpa, o locuinta, cat de cat decenta presupunand o chirie enorma. De aceea, dupa un singur an, a hotarat sa se transfere in provincie.
Cum Ploiestii erau atat de aproape de Filipestii natali si cum in Ploiesti fratele ei mai mic era un distins si prosper avocat, viitor prodecan al baroului, a ales acest oras, a obtinut cu usurinta transferul si a devenit profesoara de desen si caligrafie la prestigioasa Scoala Secundara de fete “Despina Doamna”. Multi ani ea va preda aici, cu pasiune si cu succes creand elevelor deprinderi de scriere frumoasa, capacitatea de a-si exprima gandurile intr-un desen artistic sau linear si le-a transmis cunostinte de arta si de istoria artei. Pe elevele talentate le-a indrumat sa-si descopere si sa-si cultive inclinatia pentru arta si pe toate – sa pretuiasca frumosul sub orice forma, inclusiv cel cotidian.
Curand dupa stabilirea la Ploiesti, a cunoscut pe locotenentul Mihail Zaganescu, un nepot al celebrului capitan Zaganescu, eroul din Dealul Spirii (1848). Din aceasta casnicie au rezultat patru baieti, pe care i-a crescut cu grija si cu dragoste, dar si cu exigenta, mai ales ca sotul ei a murit eroic in primul razboi mondial, cand cel mic nu implinise 18 ani. Toti patru vor ajunge oameni de nadejde si de caracter, trei dintre ei imbratisand peofesia tatalui lor – cea de ofiter. Nicolae si-a incheiat cariera ca general si profesor la Scoala de Razboi, Alexandru – tot ca general, iar Constantin a fost colonel. Doar Dumitru Zaganescu, mergand pe urmele mamei sale, a studiat Belle Artele la Roma si a devenit profesor la liceul din Targu-Mures.
Dar, Maria Zaganescu-Radianu mai are un merit care ii da unicitate in viata culturala ploiesteana. Ea a inteles insemnatatea unui invatamant mediu profesional pentru fete.
De aceea, inca inainte de primul razboi mondial, cand in tara a aparut o “scoala profesionala de fete” a inceput diligentele pentru ca o asemenea institutie sa se infiinteze si la Ploiesti. Sprijinita de municipalitate, a alergat mult pe la Minister pana cand a obtinut aprobarea de infiintare si includerea ei in buget, dar numai cu plata cadrelor didactice, restul cheltuielilor urmand sa fie suportate de catre municipalitate si din alte fonduri locale.
Alte luni de zbatere au dus in final la gasirea unui local convenabil de inchiriat, la procurarea unui mobilier adecvat si la achizitionarea de material didactic.
Scoala, odata infiintata, s-a transferat ca profesoara acolo si a fost numita si directoare, ocupand aceasta functie pana la pensionare.
In timpul primului razboi mondial, a suferit grele lovituri. Sotie de ofiter superior si cu trei copii in armata, a trebuit sa se refugieze, impreuna cu cel mai mic, in Moldova, in noiembrie 1916. A suferit acolo foamea, frigul, mizeria, primejdia imbolnavirii de tifos exantematic, a ramas vaduva, iar la Ploiesti tot ceea ce crease ea a fost distrus in timpul ocupatiei straine.
Dupa razboi a trebuit sa ia totul de la capat. A muncit cu o energie uluitoare pentru ca Scoala profesionala de fete sa-si reia cursurile chiar la inceputul anului 1919. In anii urmatori, a reusit sa refaca si sa dezvolte baza materiala a scolii, sa sporeasca numarul anilor de studii de la trei la patru si apoi la sase, ca si efectivele de eleve si pregatirea lor. Si-a ajutat absolventele sa se rostuiasca in viata.
Paralel cu activitatea didactica a desfasurat si una sociala. A fost, astfel, presedinta asociatiei vaduvelor de razboi din judetul Prahova, in care calitate a depus mari eforturi pentru ca sotiile eroilor sa-si primeasca drepturile legale.
Desigur, aceasta activitate trepidanta i-a lasat putin timp pentru arta. Totusi, a continuat sa lucreze pictura si, mai ales, grafica. Prin grija familiei, au ajuns pana la noi o serie de lucrari. Printre picturile pe panza sunt peisaje de pe meleagurile noastre: ‘In muntii Prahovei”, “Zanoaga lui Bratocea”, “Manastirea Cheia”, “Satul Cheia” etc. Au mai ramas de la ea numeroase desene in creion si carbune: portrete, peisaje din strainatate si din tara. In acvaforte s-au pastrat clopotnita de la Brebu, Biserica Radu-Voda, Bisericuta lui Bucur, Manastirea Sinaia etc.
A murit in 1928, la scurt timp dupa ce se pensionase. A fost inmormantata in Cimitirul Viisoara. A avut o existenta plina, care a lasat urme luminoase in viata orasului si a tarii. Prof. Nicolae Simache i-a consacrat un amplu studiu pe care l-am folosit si noi in aceasta evocare.
Paul D.POPESCU