Centrul de recuperare medicala de la Poiana Campina, condus de prof. dr. Decebal Mehedinti, este, pentru multi dintre pacientii cu paralizii sau alte maladii grave, ultima speranta. Vin aici, pentru a face sedinte de fizioterapie si kinetoterapie, in urma unor dificile interventii chirurgicale, bolnavi din toata tara; iar, uneori, trebuie sa astepte zile intregi pentru a incepe o cura de tratament. Nu de putine ori sosesc, la Poiana, pentru a-si gasi in acest loc vindecarea, sportivi celebri de la marile echipe de fotbal din Bucuresti: Steaua, Dinamo, Rapid. Nu se poate spune ca “granzii” Capitalei nu ofera fotbalistilor proprii conditii excelente pentru recuperare, in marile centre bucurestene de specialitate. Si totusi, acestia prefera sa bata peste o suta de kilometri, pentru ca au incredere ca “Domn’ Profesor” ii va pune rapid pe picioare, dupa accidentarile suferite. Profesorul Mehedinti, dedicat trup si suflet meseriei sale, lucreaza aici de aproape patru decenii. Are o constitutie atletica (in ciuda faptului ca tineretea sa poarta numarul trei) si o barba alba de artist plastic, care nu-i poate ascunde, insa, fata cu trasaturi fine, ochii calzi si un zambet à la Gavroche – cand discret, cand larg – cu care ii cucereste, din prima, pe micii pacienti. Cu toate ca isi intrerupe arareori activitatea, a acceptat sa puna deoparte manusile, cu care ii… curenteaza toata ziua pe pacienti, si sa faca o mica pauza pentru a ne raspunde la cateva intrebari.
– Sunteti cumva ruda cu academicianul Simion Mehedinti?
– Da. Este si frumos, si „greu” sa porti un astfel de nume. Copil fiind, nu simteam, dar cand am constientizat semnificatia, m-am simtit obligat (recunosc, si de catre parinti), sa fiu atent la tot: scoala, atitudini, sentimente. Parintii m-au invatat ca trebuie sa daruiesc celor din jur, fara sa astept rasplata. In familia mea, era cea mai inalta demnitate sa fii crestin ortodox. Am crescut avand modele. Si, ca sa inlatur din nuanta grava a retrospectivei, as mai adauga: mama, de cele mai multe ori, imi aplica o corectie (intelegeti!), ca sa nu uit ca trebuie sa fiu om. Cu atat mai mult, cu cat tata nu se afla atunci langa noi. El era departe, parcurgand un drum – Gherla, Bicaz, Cavnic, Jilava) – pe care n-ar trebui sa-l mai amintesc. Mama a incercat si a reusit ca fiul unui detinut politic sa-si inteleaga destinul si sa se simta dator fata de parinti.
– Conduceti un cabinet de medicina recuperatorie si, totusi, nu sunteti medic, ci profesor. Cum vine asta?
– Simplu! Dar, inainte, se cuvine o precizare: nu este un cabinet, ci un centru de recuperare, cu 50 de angajati. Munca pentru mine inseamna dedicatie, pasiune si colaborare. Dupa cum stiti, aici sunt medici specialisti si imi place sa cred ca, impreuna, ducem totul la bun sfarsit – parafrazand dintr-un basm al copilariei. Am invatat continuu si nu mi-am infranat niciodata dorinta de a sti mereu mai mult. De aceea, am sustinut doctoratul in biomecanica si fiziokinetoterapie. Nici azi nu consider ca stiu totul, esenta cunoasterii sta in faptul ca omul este o fiinta interogativa. Determinarea in profesie vine din intrebari al caror raspuns trebuie descoperit.
– Stiu, din povestile pacientilor, ca ati salvat multe vieti, macar moralmente vorbind, pentru ca ati readus speranta lecuirii si pofta de viata in sufletele multor bolnavi care si-au gasit vindecarea (ori sunt pe cale de a o gasi), aici, la Poiana Campina. In tinerete, ati fost salvamontist, deci tot pe post de salvator de vieti omenesti. Ati simtit de tanar o apetenta pentru altruism sau a fost, pur si simplu, o chestie de destin?
– Nu am avut apetenta pentru altruism. V-am spus, ceva mai devreme, ca mama imi amintea mereu: „Dragul meu, fii om!”. Cres-cut intr-o familie in care om insemna bun crestin, e de la sine inteles la ce ma obliga acest indemn. Am vazut si am inteles de la ea ce inseamna sa te ingrijesti de cel de langa tine inainte de tine. Mai tarziu, Salvamontul a fost o lectie de viata, din care am inteles semnificatia lucrului in echipa.
– Stati, de dimineata pana seara, pe un scaun si ii curentati pe pacienti cu manusile dvs minune, dotate cu electrozi. Cum va dati seama ca pacientul incepe sa se vindece: are o alta stralucire in ochi, ori “il simtiti” – ca sa zic asa – intr-un alt mod?
– Profesia aceasta inseamna ore si ore de munca, iar ameliorarea sau vindecarea reprezinta efortul comun, in urma unui program pe care trebuie sa-l gandesc in functie de fiecare pacient. Repet, este vorba despre munca si speranta. In esenta, este analiza unor date obiective in evolutia starii pacientului.
– Care a fost cazul care v-a bucurat cel mai mult, de a carui rezolvare sunteti cel mai mandru?
– Eu nu sunt mandru pentru rezolvarea unor cazuri, ci sunt bucuros ca prin ceea ce am reusit a permis unui om sa creada din nou in sine si sa se simta folositor. Cea mai dureroasa stare a omului este sa se simta inutil, sau, cum aud adesea printre pacienti, sa fie o povara pentru cei din jur. Caut sa le reduc, cat pot, aceasta stare si sa fie, din nou, constienti ca sunt necesari pentru cei dragi si ca pot face inca multe, pentru ei si pentru altii. Pe mine ma bucura, asadar, fiecare rezolvare in parte, de la recuperarea unui deget pana la mersul nesustinut.
Revenind la morala crestina, mandria este totusi un pacat.
– Ramaneti printre pacienti pana dupa miezul noptii. Stiu ca sunteti un familist de exceptie, chiar daca petreceti putin timp printre cei dragi de acasa. In aceste conditii, cum reusiti sa armonizati viata profesionala, devoratoare, cu cea de familie?
– E adevarat ca petrec putin timp in familie, dar ea inseamna pentru mine echilibru si putere de munca. Mai mult, copiii mi-au dat determinare, astfel incat m-am simtit mai implicat in profesie. Noptile, tarziu, cand ajung acasa, ii privesc cum dorm linistiti si ii multumesc lui Dumnezeu ca suntem sanatosi, ca sa ne putem bucura impreuna de tot ceea ce este frumos si bine.
Adrian BRAD
